Revista Tomis

A făcut pe la mijlocul lunii trecute ceva vâlvă (fie și numai fiindcă a fost distribuită cu exaltare, de zeci de mii de ori, pe rețelele de socializare) o fotografie a lui Arthur Rimbaud (fără îndoială unul dintre cei mai enigmatici și mai mitologizați poeți din toate timpurile) de la nouăsprezece ani. Făcut de un anume Ernest Balthazar, un fotograf stradal parizian, pe 1 noiembrie 1873, portretul sepia al poetului francez s-a dovedit destul de repede a fi un fals, o manipulare realizată cu ajutorul inteligenței artificiale. Era deja târziu: cu toate că un ochi ceva mai atent prinde imediat mărcile ceva mai greu sesizabile tipice imaginilor create prin mijlocirea AI (trăsături blurate sau neverosimile, degete în plus sau în minus, unghiuri imposibile în realitate, unduiri, reflectări și sclipiri „moarte”), foarte mulți au crezut sau au vrut să creadă că acela chiar era Rimbaud. Și sunt sigur că, pentru aceștia, așa a rămas în ciuda tuturor argumentelor (eu însumi m-am chinuit în zadar să conving câțiva inși că entuziasmul lor se întemeiază pe o farsă).

Mă-ntreb ce confuzii și ficțiuni bulversante percepute de mulți drept realitate vor circula peste zece ani dacă distribuirea acestei imagini evident false a fost atât de rapidă, întinzându-se ca un foc de preerie, iar o șarlatanie a devenit imediat ce a fost „eliberată” în spațiul virtual o descoperire neașteptată? Ce va mai însemna realitatea istorică, unde se va trage linia între ceea ce s-a întâmplat și ceea ce s-ar fi putut întâmpla, cum se vor întocmi reperele, punctele fixe ale lumii-adevărate, ale existentului și ale urmei lăsate de om (și măscărite de inteligența artificială)?

Urmează o perioadă confuză în care vor înflori noi nevroze și o droaie de nedumeriri cu privire la natura adevărului.

Mai multe texte
Citește și