Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

James Byrne

James Byrne (n. 1977, Buckinghamshire) a fost, între 2002 și 2017, editor al revistei „The Wolf” și a primit pentru doi ani Stein Fellowship la Universitatea din New York. A publicat volumele de poezie Blood/Sugar (2009), Everything that is Broken Up Dances (2015), White Coins (2015), The Caprices (2019). A coeditat prima antologie de poezie birmaneză și prima antologie de poezie rohingya apărute în limba engleză.

Traducere de Paul Burcia

Moșteniri

Tatăl nostru a dispărut, s-a transformat
în istorie. Încercăm să-i desenăm trăsăturile
cu elegii afectuoase dar ne ies doar trăncăneli
și ce aveam de fapt în minte se stinge rapid.
Reușeam cândva să ne amintim vocea lui
în tobele constante ale ploii în pervaz.
Acesta era modul nostru de a jeli. El îl batjocorea.
De parcă ne îndeamnă, șuvițe din părul lui cărunt
înfundă acum chiuveta. L-am răzuit
dar se multiplică. Fantoma lui ocupă coridoarele.
De atâtea ori am încercat să ne scuturăm de el
de parcă ar fi praf pe covor, ceva rezidual.
Totuși, sângele e lipicios. Sunt atât de multe moduri
în care a scăpat de imensitatea morții.
Noaptea se joacă cu robinetele și ziua
își conturează silueta în fundalul oglinzilor.
Nu din ghidușie, ci dintr-o dorință persistentă
de a-și lăsa amprenta asupra fiecăruia. Să ne anunțe
că își consideră viața o epopee neterminată.

Fiica preotului

La seceta din ’91
nimeni nu bănuia nimic.
Tatăl tău (care lucra
viguros pentru Tatăl Nostru)
se întorcea de la slujbă
în Renault-ul său răblăgit,
și pe care-l auzeam cum strivește
pietrișul de la cincizeci de metri depărtare.

Perfectând rutina
pe care o discutasem deja,
tu săreai drepți din pat
și te-nvârteai prin camera
apucând haine
până când corpul tău gol
era îmbrăcat cu ceva
ce sugera inocență.

Din ascunzătoarea prăfuită
a șifonierului tău dublu
auzeam deschiderea ușii de la intrare
așteptam târșâitul pantofilor lui
și notam animalul timid
din vocea ta în timp ce-i ofereai
un ceai cald sau îl întrebai
despre parohie.

Uneori așteptam o veșnicie,
mă aclimatizam cu úmbrele
și mă gândeam la acel șifonier vechi
ca la o izolare stranie
ca a unui confesional.
Îmi mărturiseam păcatele în întuneric
încă excitat, printre draperii,
de rochiile tale de vară din mătase.

Înainte ca imaginea să fie tăiată din fotografii 

Pe unde intră sensul în imagine? Unde se sfârșește? Și dacă se sfârșește,
ce se află mai departe? 

Roland Barthes, în „Retorica Imaginii”

1

Care e primul lucru pe care ți-l amintești
din lumea asta? 

„Eram spălat în apă călâie, 
o cadă de tinichea lângă un foc în aer liber. 

Toate fețele lumânate și privind 
         în întuneric.”

Memorie, desperecheată, precară de la început.

Că sunt doar o extensie a ta, prea orb ca să mă vezi. 

Ce am cerut de la tine?

E prea mult. Prea mult.

A imita. A descrie. A reprezenta 
imaginea ca amintire a îndoielii. 

Fals sentiment de abandon. 

O iapă se cabrează

pe un câmp

gol. 

2

Ochii tatei, tulburi de la medicamente (morfonic?). 
În fotografie, se rotește încet pe scaun. 

E imaginea, întreabă Barthes, reprezentare reînviată, 
mitică și contradictorie experienței trăite? Nu pot vedea

dincolo de ea. În Avoca, înainte să se instaleze demența, o fotografie
îngălbenită cu un staul de vaci dichisit, casa familiei

unde tata a sărit peste toate gardurile vii până acasă.
Purtăm portretul, întrebăm localnicii: „știți unde

e asta?” „Peste deal”, gesticulează un bărbat, dar când ajungem,
arată ca oricare alt câmp. Tata ia o sticlă

din spatele mașinii și, stând în absența 
casei lui, o înghite în sec. „Era pe aici, pe undeva”.

În Bray, la cină, îmi spune cine e pentru prima și 
ultima dată. „Prima mea amintire e că am fost așezat pe scările

unei case mari de la țară ca să cerșesc bani de la mătușa pe care o 
abuzau”. Tacâmurile zgârie tăcerea. „Era în preajma Crăciunului”.

Imaginea cu tata se recompune, se uită afară pe geam —
„Îmi amintesc” zice, „era o ninsoare slabă care cădea pe felinare”

3 (Coda)

Am fost descris, reprezentat, de parcă asta era
copia unei vieți. Imitari, asemănare a memoriei. 

Primul lucru pe care mi-l amintesc, stăteam pe toaletă, 
și-am căzut, convins că voi fi tras în gura

întunecată a scurgerii. Îmi amintesc un puls cald fulger
ce a zvâcnit în corpul meu, înaintea mâinilor salvatoare.

Dar nu, nu e ăsta primul lucru de care îmi aduc aminte. Era
mai întâi un sunet, sau împrăștierea unui sunet, ca o imagine

prinsă în caleidoscop înainte de a fi scuturată. Uneori
O ridic spre cer și sticla din jurul lui frate-miu

  se sparge.

CITEȘTE ȘI

Silviu GONGONEA

Când mă întorc acasă

Ne-am mutat și cerul are altă culoare
ne-am găsit o casă un loc ne-am regăsit
finețurile gesturilor domestice
șlefuite în ani
Fetița noastră a crescut și ochii ei
au rămas albaștri
Poți iubi poți dărui fără să ceri nimic înapoi
poți trăi fericit
O coțofană dojenește câinele de sus de pe gard
în soarele oblic
ochii lui i se par strălucitori
lătratul lui se aude în tot cartierul de case
Noaptea e întuneric beznă la noi
când mă întorc acasă
aprind lanterna telefonului.

Citește mai mult »

Paul MIHALACHE

Istoria lui FDP

(fragment)

Iulian Ghervas este regizor de film documentar. A cochetat o vreme cu proza scurtă, dar nu a publicat niciodată. Florin mi-a spus că este unul dintre prietenii lui vechi, printre puținii care îl cunosc foarte bine, și că ar trebui neapărat să discut cu el, m-ar ajuta pentru carte. I-am scris pe Facebook și am stabilit să ne vedem miercuri seară,

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: