Yevgeniy Breyger s-a născut în 1989 în Ucraina și s-a mutat în 1999 cu familia la Magdeburg, Germania. A studiat la Universitatea din Heidelberg, la Institutul German pentru Literatură din Leipzig și la Facultatea de Arte Plastice din Frankfurt am Main. În 2011 i-a fost acordat Premiul pentru Literatură „Meerbaum Eisinger”, iar în 2012 a fost finalist la al XX-lea Open Mike. În 2016 a debutat cu flüchtige monde (luni efemere). În 2019 a obținut Premiul „Leonce und Lena” oferit de orașul Darmstadt. În 2020 a publicat al doilea volum de poezie, Gestohlene Luft (Aerul furat). În 2021 i-a fost acordat Premiul pentru Poezie al orașului München.

Traducere de Șerban Acasandrei

niciodată nu a trebuit să îmi cer scuze de la atâtea persoane 

discuție live cu națiunea, adică între 4 ochi, președintele cu poporul
să fie amânată pe mâine
ar fi prima de pe 24.2, „mergeți la culcare” zice RT
avionul lui întârzie de 3 ore, învârtindu-se deasupra rostovului
și Julia glumește că la ruși se dă lacul lebedelor la televizor
și eu o cred pe loc
îi sun pe părinți dar ei îmi spun: la ruși
același veșnic general de mai demult vorbește live pe в прямом ефире
zice că vrea să atârne steaguri rusești pe bundestag
pentru a repeta ieșirea din al doilea război mondial șamd
recunosc rațional provocarea, dar nu mă mai șochează demult.
skynews ne confirmă – nu va avea loc azi discursul
ăsta ar putea fi momentul în care gândurile oamenilor încep să hoinărească
apoi să se concentreze pe siguranța cea mai apropiată, există două încheieri
în cap tranzistorul mormăie și traduce
alb/negru, paginile au fost tipărite prin înnegrirea literelor cu un material ales
și eu mor toată viața fără convingere
apa se colorează
doar să nu alunecăm în schema X, unde potrivești un obiect cu o imagine
așa cum oamenii își aleg cu precizie o singură limbă MATERNĂ
nimic nu mă poate șoca, dar toate mă fac să plâng
totul este de bocit, dar nu pot nega
că sunt fericit
călăresc în gând spre gândurile mele, mă iubesc teribil
mă țin de cea mai lungă pană și mă ridic din adâncuri
îmi zic de unde vin: AA, DECI NU EȘTI UNUL DINTRE REFUGIAȚI?
apar echipat în bleumarin: TOT ÎN NEGRU? A MURIT CINEVA?
așa ceva aș vrea să nu mai pun la suflet
sunt zdrobiri care nici nu există cu adevărat, cititorule* eu și eu
suntem mai puternici decât o fisură pe corp, brusc cui îi mai pasă de asta?
într-adevăr nimănui
fisurile trebuie mai întâi să le MERIȚI
„în ultimă istanță” tremur ca un ied pe banda abatorului
(și apoi am zis că nu mai pun așa ceva la suflet)
nu mai permit nicio opacitate și afară, afară, afară
dar din nou reacționez suveran cu umor, FIINDCĂ
sunt slab – așa este, mă rușinez încă de la nimicuri
și mă piș pe mine ca un sugar
asta simultan cu lumea care potrivește-n culmea fericirii
obiect cu imagine, cuvânt cu idee
mă îmbrac cu pantalonii calzi și mă apăs ca un tâmpit de calorifer
mâine va avea loc discursul
și eu nu voi gândi niciun cuvânt, voi înclina spre extaz sau încântare
la același preț ca la orice discurs la care tresare pământul puțin
mormintele săpându-se singure, năpîrlirea animalelor, totul întâmplându-se natural
mă spăl pe mâini de 8 ori pe zi, mă șterg pe față cu un prosopel pătrat
și mă întind să mă gândesc pe pervaz
nu am dreptul să-mi generalizez sentimentele
(zice întotdeauna cel sau cea care o face)
(fac mereu opusul la ce zic)
cearșaful a înnebunit, perna a luat-o razna, tot patul țipă ca un dement
întinde-te
separă-te de balsamul dorințelor
țipă încet de abia aud
și vocea mea interioară nu se opune
fals este amarul, fiindcă el miroase până la cer: cupru, bronz, alamă, păstaie
obraji adormiți.
poți mirosi edemul plastifiat al morților? auzi discuția dintre brațe și crengi
degetele ca niște vreascuri
gesturile fracturilor de os, cum își împodobesc miezul
ca înfățișări ale UNICULUI d’zeu ale UNICEI traume
oh dar da, dragă doamne, tu dumnezeu-os, săritură din os, cântecul măruntaielor
mult lipsitul, care răsare din memorie ca ciucurii, ca oamenii de lut
spus prin cuvintele limbii – cere idolului să te țină treaz
cât respiri o clipită neatent și eu ard pe saltea, dar poate fi și altfel
să se întâmple să apară brusc o creație
tocită ca privirea unui funcționar și TOTUȘI
o creație (cea mai mică idee gândită până acum)
o înfățișare unică: președintele la zdup
descifrează CRUZIMEA ca NECESITATE
și obrajii tăi se aprind și caimanii își ard cozile solzoase în nisip
unde toate se consumă, se descompun în particule de mizerie și cineva
lângă tine chicotește, e ziua lui
e a șasea zi a creației, sunt îngăduitor
le scriu ce faceți părinților în chat, stai puțin, o clipă,
aș vrea mai bine să pornesc o discuție despre unde merg
dar scot din mine doar
un crăcănat și dubios
ia-mă doamne, clipele mele sunt lungi cât 1000 de trenuri
ridică-mă d-zeule din mizerie
pavează cărarea celor dragi cu obsesii și substituenți
decupează al treilea ochi c-un briceag elvețian
DRAGĂ doamne, oh d-zeule, din nămol fie-ți țeasta
ca să mă înțelegi
ca să-i treci pe ai mei prin gândurile stridente
și întuneric deghizat în lumină
și muzică pe joncțiuni, pace, fără război.