Călătorește în Malta

Cam așa a fost experiența mea de ghid în Malta. În autocarul cât un vierme, în care încăpeau exact 50 de oameni, mă roteam pe autostrăzi. Pietrele erau brânză la microunde. Sunt ultimul mohican maltez. Gura mea cât o sută de cafele. Seacă ca o sută de pahare de vin. Uneori, îmi imaginam că-mi pun o sticlă de PET pe piept, congelată – tactici tibetane împotriva căldurii. 

Malta este o țară dezolantă. Toate amintirile mor de sete. Șopârlele, singurul partener metafizic, erau cele mai afectate. Amintirea unei insecte era prețioasă. Le ajuta să supraviețuiască. Le vedeam în căutarea unei umbrele și găseau o stâncă, c-un vârf atent îndreptat spre ele. Din când în când, mâncarea ieșea la suprafață, un vierme sau un fluture, ce conta. O secundă îi trebuia, suficient cât limba să se lipească de piept și stomacul să înghită. Vânătoarea mă enerva. Șopârlele erau cauza gastritei. Fiecare piatră putea ascunde pentru ele stocul de mâncare pentru o săptămână. Doar priveau și așteptau. Pentru mine foamea era o ruletă rusească. Dacă proprietarii restaurantelor erau îngăduitori în excursie, îmi dădeau și mie o porție, două de mâncare, dacă nu, asta era, rămâneam și eu cu șopârla sub o stâncă.

Mi-am șters sudoarea de pe frunte, iar boabele se rotiră ca un snowball. Am clipit de usturime. „Asta nu-i nimic” – îmi spun. Și chiar nu era nimic. După o lună cu 40 de grade pe termometru, te aclimatizai rapid. Era ca și cum ai fi zburat din Rusia în Italia într-o singură zi. Mă uitam la corp. Se putea vedea cu ușurință că sunt bronzat, liniile frânte de pe piele trădau un tractorist. Pantalonii erau scurți și de un albastru șters. Soarele rosese orice urmă de culoare. Pieptul era o semilună. Sunt un tip păros, așa că nu te putea mira văzând că, deși bronzat, nu mă ardeam. Un adevărat atu, ce să zic. După primele două săptămâni în Malta nu mai foloseam deloc cremă solară. Eram primul imun din lume.

Jack, șoferul, m-a privit, în timp ce volanul se rotea aiurea. Avea niște ochelari de aviator, simpli, negri pe cap:

– La ce te gândești?

– Nu mă gândesc la nimic. Am doar o lună și deja nu mai suport Malta. 

Și-a întors capul. A tras perdelele și a făcut o grimasă. „Incredibil!” – mi-am zis. „Nici măcar maltezilor nu le place când betonul le joacă feste.” Aerul șerpuia. Nu puteai privi drept fără ca realitatea să devină ficțiune. Câmpiile ardeau.

Va fi o zi ca toate celălalte. Erau 35 de grade și abia 9 dimineanța. Cald ca dracu. Am tras paravanul parbrizului și am zâmbit: șah mat. 

Mașina trecea pe sub roci ca Icarius. Suspensiile ne apropiau de cer. 

„Maltezii îl numeau « Șlok », vântul care aducea nisipul roșu din Sahara. Rafalele nu veneau mereu, dar și când veneau – te loveau mai puternic decât cureaua lui taică-tu. De altfel, dacă te-ai fi decis să vizitezi arhipelagul maltez, în oricare dintre cele trei insule, ai fi văzut așezat peste tot un praf roșu. Șlok era prezent la intrarea în hotel, în case, pe prispă, pe marmura de la fereastră… în cur, în fine, pe orice. Șlok era Dumnezeu”. 

Un turist a ridicat mâna. Am zâmbit. „Da, vă rog”. „Dar dumneavoastră de ce sunteți așa tânăr?”. M-am uitat la fața dobitocului. Era un boșorog care-și cheltuise ultimii pesos pentru o vacanță de cacaos într-o țară de cacaos. Am continuat: Să știți că maltezii sunt foarte orgolioși…

Trebuia să mă înțeleg foarte bine cu „ghizii” locali. Nu erau chiar ghizi. De pildă, priviți-l pe șoferul meu: Jacky. Tu ești un turist, așezat pe scaunele din spatele meu. Privindu-l, ai fi putut observa mereu aceeași freză scurtă, același sunet plângăcios, săturat de salariul de rahat, dar mândru, mereu cu gura mare. Purta o cămașă albă cu „Călătorește în Malta” (litere albastre pe fundal alb) și pantaloni albaștri. Totul era decolorat la el, mai puțin pielea care era complet rotisată. Un singur lucru trecea drept esențial la Jack: zâmbetul. Era mereu prezent, părea lipsit de orice griji, țintuindu-te cu privirea. Dacă ai fi început o conversație cu el, ai fi putut observa cât de sociabil era. Indiferent de zi: că-și bătuse soția, că se certase cu ea, că-i ardea casa, că-i murise băiatul, nu conta: Jack era fericit, un zâmbet larg pe chip lumina fața lui ca un bec. „Cum mama ei era mereu fericit?”. Și ce mă mira mai tare: întotdeauna era deschis. Aș putea rememora seri întregi de discuție, jumătate în engleză, jumătate-n malteză, despre viața lui de zi cu zi. Era nefericit. Ăsta era adevărul. Dar își iubea soția. Își iubea copiii și n-ar fi renunțat la ei pentru nimic. Deci fericit?

Și nu, pe șofer chiar îl chema Jacky. Toți maltezii aveau nume englezești sau, mai rar, latinești.

Funny stuff: o cunoscusem pe nevasta lui. Era urâtă cu spume, mică de statură, cu ceafa lipită de piept. Și Jack ți-ar fi răspuns: e superbă ș.a.md. Nu conta. În secret, îl iubeam pe Jack. Era singurul om sincer de pe insulă printre atâția șerpi. El era arhetipul maltezilor și asta făcea toți maltezii frumoși.

„Jack, ce-ți place cel mai mult în viață?” – am întrebat cândva. Zâmbetul cu dinții negri, întins ca un ruj: „Sex. Îmi place să mă fut pe plajă. Să mă urc pe rocile albe ca varul, să cobor încet pe nisipurile artificiale. Să privesc Marea Mediterană și micile găuri de șopârle cu inima britanicelor. Să zac pe șezlong și să caut femei: cele cu ochi albaștri, păr blond, cârlionțate ca noodleșii”. 

„Sigur se masturbează”. 

Doar de un repaus au nevoie, numai să respire noul aer, proaspăt, ironic, înainte de prima lovitură. Să ridice toate pânzele sus și să plece. Un catcher într-un ring: trebuie numai să mimeze fericirea, chiar dacă nu crede în ea. El este maltezul.

Astfel de momente îmi dădeau speranță și acopereau zilele negre. Eram un burete ce absorbea maltezii. Îl scurgeam de emoții, ca pe o cârpă, pentru ca-n final să-l întind pe sârmă ca rufele. Soarele să înghețe tricourile și chiloții. În mine înmormântam toate tradițiile malteze, mitologizându-le. Iar turiștii erau și ei absorbiți. Hehe, ei nu știau, dar erau amatorii de catcher, spectatorii.

Majoritatea mă ascultau cu atenție, cu buzele lipite, corpul inert, mâinile pe lângă corp. Vindeam elefantul. Dacă ai fi fost acolo, ți-aș fi vândut și ție elefantul pentru 10 euro. La naiba, și pentru un euro! Trebuia să trăiesc. Și-mi ziceam asta des, în timp ce rupeam zilele din calendar, iar în buzunare gumele se amestecau cu monedele. Atât de des le zornăiam, că le auzeam și după ca un disc stricat. Încercam să trec de la un subiect la altul, cum fac și acum. Vând elefantul. 

În drum spre St. Julians, treceam pe lângă localitatea Il-Salina, într-un județ numit Naxxar (Nașar). Maltezii îl numiseră Il-Salina, deoarece păstra într-un golf cochet frigiderul cavalerilor templieri. În timpul evului mediu, cavalerii templieri, neavând cum să păstreze pentru perioade lungi de timp, mai ales pe timpul asediilor, alimentele esențiale, au creat o salină. Pietrele juxtapuse formau un pătrat. În total erau patru. În cadrul fiecăruia erau așezate alimentele, iar datorită delimitării frigiderul avea o adâncime mult mai mică decât apa din golf, motiv pentru care așezarea și scoaterea alimentelor era facilă. 

Autocarul trecea pe autostrada Tul Il-Kosta. Jack a încetinit, iar eu am activat microfonul:

„Puteți observa pe partea stângă patru frigidere. Cavalerii templieri le foloseau pentru a-și păstra alimentele proaspete, mai ales pe timpul asediilor. După cum v-am mai povestit, otomanii erau principalii dușmani, raidurile erau frecvente, asediile asemenea. Aceste patru pătrate ideale, delimitate de Golful Salina și de roci păstrau brânza, cașcavalul, carnea și alte alimente esențiale proaspete pe perioade foarte lungi de timp, datorită sărurilor. Sunt puține lacuri pe insula principală Malta, însă toate sunt foarte sărate, iar acest lucru s-a dovedit pentru cavalerii ioaniți un adevărat avantaj. Este cel mai sărat loc din Marea Mediterană. Puteți vizita muzeul, opțional, pe care îl veți vedea imediat pe partea dreapta, care oferă mai multe informații despre istoria salinei. Nu vom face o oprire, însă”. 

Îmi plăcea să vorbesc în fața publicului. Poate era vorba de mândrie? Cu siguranță, însă îmi plăcea să vorbesc și să fiu ascultat. Sunt grosolan. 

Mă gândisem înainte dacă ar fi bine să oprim la muzeu. Optasem să nu. Interesul meu era să fac cât mai multe opriri la magazinele de suveniruri. Cu ei aveam înțelegeri bișnițele. Pentru orice obiect cumpărat de turiști primeam 10% comision împărțit între mine și ghidul local. Marta primea 5% și eu restul, deși ea nu făcea nimic. Așa este viața, dreaptă ca o linie. 

Uneori, o rugam (mult spus) să prezinte câteva obiective, după care mă duceam să sudez două țigari. Trebuie să recunosc că nu dădea bine: Marta vorbea o engleză stricată, așa că mulți se plimbau prin jur sau tropăiau. Marta nu era prezentă mereu la excursiile mele și era bine. Alteori, șeful cerea să fiu însoțit de colegul de cameră, Andrei. Măcar nu m-a grupat cu ungurul (cred că a simțit ura). Interesul lui era același, evident. Un prost fără seamă, îmi pare rău dacă citește rândurile. Nu prea.

Mereu insistam că nu am nevoie de asistență. M. (șeful) aflase cumva de înțelegerile mele (și azi îl blestem pe turnător). Mai nou comisionul făcea parte și din salariul lui.

Am mers înainte pe străzile Mdinei. Puteam recunoaște orice petică de praf mutată. Malta era un roman R. Grillet. Praful Șlok muta dintr-un colț al insulei în altul praful așezat pe pietre. În acest timp, turiștii pe care-i conduceam își făceau mâna pâlnie, iar ochii luau în țeastă nisipul roșu. Erau neputincioși. Căldura ținea viețile noastre în mână: betonul se clătina sub presiune. 

Altă dată eram la piscină. Gândurile mele se uniseră cu ale lui Kazantzakis. Vântul clătina valurile piscinei și pe retină se formau valurile Mării Egee. Mi-era dor… Creta, Corfu… am reținut lacrimile. Erau fete în jur. „Ești prost sau ce ai? Vrei să te sabotezi?”. Atunci mă uram. „Nu știi că bărbații nu plâng niciodată?”. Dar eu nu știam dacă m-aș fi culcat cu englezoaicele: întors cu spatele la ea în somn, care e gardul și care e iedera? Noi am fi stat între două stânci. În acel moment, din spate ar fi sărit peste pat un spartan c-o pușcă veche de două secole și hop, direct în tranșee. M-ar fi privit cu ochii speriați, furioși și râcnind: „Mama dracului de otomani! Dumnezeu să ne ajute. Creta e mare!”. Atunci ar pune mâna pe mormântul de deasupra lui, s-ar fi surpat sub greutate, palma ar fi intrat presată pe pământul gol. O secundă i-ar fi trebuit, iar sicriul s-ar fi închis deasupra. Gloanțele zburau. Ochii mijiți de scântei. Pelerina fluturată în vânt. Răcnetul: „Eliberare Greciei și Cretei!”.

Tot acele valuri m-au trezit la realitate: copilul a sărit în piscină, stropi de ploaie m-au lovit ca așchiile de mortar. Am pus deoparte Kazantzakis și am șters lacrimile de pe copertă. Maică-sa l-a înjurat în engleză. Britanici peste britanici ca zombies. 

Sunt în Malta, pe o insulă pustie, undeva la vreo 10 km de Sicilia și la aprox. 50 de km de Africa de Nord (Tunis). Șlok-ul mă biciuiește. Nisipul caută ca o șopârlă drum pe sub ochelarii de soare. Cu Kazantzakis în brațe, degetul mare și arătătorul sprijinind cultura pe insulă. Stropii de clor mi-au lovit paginile, am înjurat. Britanicii n-au pic de cultură! Am șters lacrimile, așa mi se repetă istoria zi de zi. Maică-sa l-a înjurat în engleză. M-am întors la fetele care tocmai au plonjat. Erau două fetișcane frumoase, ambele blonde, pistrui destui, ude și răvășite am prins gura lor de aer. Au înotat foarte puțin, broscuțe. Atenție, feministelor! „Da ce cur au!”. Aproape că mi s-a sculat. Știam că-s un perves, sunt, de ce să mint.

În timp ce-și strângea părul în coc, genunchiul s-a îndoit, urmat de celălalt, iar pașii s-au micșorat treptat și corpul strângând stropii. Bronzată și formele întinse ca o câmpie. Dealuri sub șold. Pielea de găină. Urmau scările una după alta, albe, cu vopseaua decolorată și căuta aerul, se ruga după el. Soarele îndoia apa, aerul și viziunea. 

După ce a ieșit din slow motion cinematic, m-a privit. Pupilele s-au mărit, după s-au stins. S-a dus spre șezlong. Era cu maică-sa. Din fericire a plecat la bar să le cumpere un cocktail. Cele două surori m-au privit cu coada ochiului, eu citeam. M-am ridicat, mi-am aruncat prosopul pe umăr, cartea într-o mână spre recepție. M-am așezat pe-un scaun oarecare și am așteptat ușa. Din secundă în secundă. Nimic. Din fericire mai aveam o carte la mine, un Baudrillard. Orele treceau și ea nu mai venea.