Marea înșelătorie a epocii noastre este că stăpânim realitatea, iar combustibilul care întreține această iluzie (pe lângă vanitatea dintotdeauna a omului – confundată atât de des cu unicitatea și cutezanța) vine în mare măsură din imersiunea în virtual. Dacă cea mai mare viclenie a diavolului a fost să ne facă să credem că nu există, atunci am putea spune și că marele renghi pe care ni-l joacă realitatea e să ni se arate ca îmblânzită, convingându-ne că e la degetul nostru mic. Și, fiindcă o dominăm și e peste poate de plictisitoare, dăm drumul cu cea mai mare ușurință tuturor fanteziilor noastre de stăpâni și manipulatori ai lumescului înainte de a rezolva problemele de conținut și de adâncime ale vieții.
Sigur, ultimii trei ani au fost presărați cu câteva evenimente majore, resimțite inițial ca niște cataclisme – mai întâi pandemia, apoi războiul din Ucraina, hipermediatizate și amorsate de retorica dezastrului iminent, au pus pe jar miliarde de oameni, ca iute să devină, după risipirea șocului inițial, „noua normalitate”. Suntem superficiali până și-n tragedie, iar această insuficiență, acest deficit de obiectivitate care trădează o labilitate primejdioasă costă mai mult decât orice criză economică sau financiară. Ne uităm în jur și înțelegem imediat că n-am învățat nimic nici din molimă, nici din război.
Trăim într-o eră a clivajelor – cu cât conflictele sunt mai mărunte în raport cu dilemele de fond ale existenței, cu atât mai pătimaș sunt întreținute – și capătă aparența unor antagonisme fundamentale. În acest context, cultura și artele sunt în corzi, din nefericire pentru sănătatea, pentru vigoarea intelectuală și spirituală a omului contemporan. Arta luată la șuturi din toate părțile, căci prost (sau deloc) înțeleasă, subminată de imperativele ideologice ale doctrinelor zilei. Cohorte de inși care, înainte să priceapă cele mai simple lucruri despre ei înșiși, vor să interzică, să ascundă lucrări de artă și să „igienizeze” bibliotecile și curiculele sau chiar să rescrie cărțile „problematice”, orbiți de o unică viziune asupra lumii.
Suntem, poate, la o răscruce. Ca de obicei, destinul omului stă în alegerile sale imediate (planurile pe termen mediu și lung, concluziile ferme și încrederea vană în superioritatea noastră tehnologică și-au dovedit de atâtea ori zădărnicia). Risipitori și mult prea grăbiți, putem spulbera tot ce ne ține închiși în cercul vicios al semeției noastre sau ne putem spulbera propria umanitate pentru un ideal găunos, care nu face două parale.
