Revista Tomis

Geamandura

(fragment dintr-un roman în lucru)

Venisem în ‘90 dintr-o colonie militară izolată în mijlocul Bărăganului. Constanța mi s-a părut amețitoare în agitația ei sudică. Lexicul, argoul și regionalismele mi-au dat vertijuri, iar salata orientală a minorităților avea un condiment carnavalesc pe care am simțit nevoia să-l sting cu apă, fie ea și sărată. Era prea mult. Constanța ustura ca o ciușcă. Așa am ajuns pe plaje. Căutam liniște. Și am găsit-o. Apoi, integrarea a fost floare la ureche. După botezul în mare am intrat în hora turco-tătaro-româno-machedonească și am ținut pasul cu toți. Am devenit rapid de-al locului și locul a devenit al meu.

Toate amintirile legate de copilărie și adolescență au o puternică legătură cu digul și plajele golfulețului din Faleză Nord, la fel cum în toate discuțiile purtate în intervalul mai-octombrie se strecura inevitabil întrebarea „Cum e apa la mare?“, deși temperatura apei nu condiționa venitul pe plajă. Se făcea baie oricum. Chit că apa era „rece-congel” sau „caldă-ciorbă”, săream de pe dig toată ziua. Apoi stăteam lipiți ca niște iguane de stabilopozii fierbinți. Cum în anii ʼ90 părinții ne dădeau drumul afară de dimineață și se mulțumeau să ne vadă pe seară în viață, plaja și digul deveniseră a doua noastră casă. Culegeam ciorchini de midii de sub dig și prăjeam scoicile pe table ruginite, găsite prin molozurile de pe faleză. Cîteodată mîncam și garizi. Marea ne oferea de toate. În ceea ce mă privește, mi-a dat și otite. Asta pentru că, spre deosebire de vecinii mei din cartier – care erau maeștri ai săriturilor de pe dig –, eu mă perfecționasem în scufundări. Ajunsesem la performanța de a-mi ține respirația aproape trei minute și inspectam, asemenea unui pește sanitar de acvariu, toate cotloanele de sub stabilopozii scufundați. Descoperisem tuneluri prin care mă strecuram și dibuisem guri de ieșire neștiute de nimeni. Cînd nu cotrobăiam pe sub betoanele pline de scoici tăioase obișnuiam să-mi dau afară tot aerul din plămîni, să mă lipesc cu spatele de fundul mării și să privesc la vecinii mei ce plonjau în apă ca niște torpile sau să înot în larg, pînă la insulița de midii, acolo unde hula formase un depozit de cochilii moarte și apa ajungea pînă la genunchi. Înotam fără oprire, timp în care adâncul de sub mine căpăta nuanțe violacee, semn că apa se adâncea periculos, pentru ca apoi, din profunzimea acelui albastru indigo să se ridice brusc insula-refugiu, asemeni unui pisc de munte scufundat, ale cărui pante coborau abrupt spre fundul nevăzut al mării. Mă ridicam în picioare, pășeam pe stratul de scoici al dunei subacvatice și acolo, la doi kilometri de țărm, înțepenit în mijlocul acelei pustietăți marine, priveam spre balconul închis al blocului meu, în fierbințeala căruia tata se izola ore în șir, cufundat în perioadele sale de tăcere în care alesese să-și consume depresia, și-mi mutam apoi în ralanti privirea, încercând să dibuiesc faleza din vecinătatea liceului meu, între ai cărui pereți timiditatea mea se manifesta tot prin maratonuri de repaus vocal. Așa a trecut vara lui 2000. Cu interminabile partide de înot spre insula de midii, cu mine și tata tăcând și cu eșecul ce era sortit fiecărei tentative venite din partea fetelor de a-mi smulge un cuvânt.

Spre finalul verii lui 2000 învățasem vreo 10 cântece și mi se măriseră deltoizii ca efect al înotului. Aveam pielea maronie și părul decolorat de soare, transformări cromatice pe care le sufereau majoritatea băștinașilor cartierului. Într-una din zilele vântoase ale acelui septembrie canicular mi-am legat de mine geamandura pe care o cumpărasem din târg de la ruși și am luat-o înot spre insula de midii, însă hula puternică m-a obosit rapid și m-a abătut spre larg. M-am trezit la 2 km de coastă, cu geamandura în brațe, extenuat și speriat. Ca înotător experimentat, controlasem tot timpul situația în expedițiile mele supra și subacvatice. Acum marea era la cârmă. Am plutit ca un naufragiat aproape o oră, luptându-mă la propriu cu hula și apoi odihnindu-mă agățat de geamandură. Dacă nu dădea Nicu de mine, probabil m-aș fi înecat. 

Nicu era cu patru ani mai mare ca mine și locuia la P-uri – blocurile prefabricate șaptezeciste, cărora FZ-urile – construite la începutul anilor 90 – le obturaseră vederea la mare. Fizionomia intimidantă a lui Nicu părea desprinsă dintr-o epopee homerică. La cei doi metri și cinci centimetri ai săi, trupul lui nu suferea niciuna din deformările osoase specifice gigantismului și părea reușita experimentului prin care lui David i s-ar fi introdus în pieptul de marmură o inimă vie ce l-ar fi făcut să părăsească Galleria dell’Accademia din Florența și să meargă la pescuit de chefal pe digurile din Faleză Nord. Nicu avea o bărcuță gonflabilă, în care obișnuia să-și arunce – pe lângă sculele de pescuit – și trei peturi de bere la 2 l pe care întregul cartier le știa băute când din mijlocul golfulețului începea să răsune vocea lui baritonală ce fredona Fratele Meu de la Azur. În nopțile caniculare, cântecele lui Nicu bolborosite parcă din adâncul mării îmi întăreau certitudinea că am de-a face cu o progenitură de-a lui Poseidon ce se hrănește cu ambrozie la pet și-l are la liră pe Nelu Vlad. Adormeam cu geamul deschis, iar vocea lui dogită, adusă de briză, căpăta ceva din suavitatea repetitivă a unui cântec de leagăn.

Avusesem norocul ca Nicu să fie cu bărcuța în larg în acea zi vântoasă. Pescuia lângă insula de midii. M-a luat de subraț și m-a ridicat în barcă de parcă n-aș fi cântărit nimic – Tomiță, futu-ți fața aia, vrei să te îneci? și a început apoi să văslească cu palmele, propulsând bărcuța spre mal cu o viteză uimitoare. Îl vedeam aplecându-se, vârându-și carabele colosale în apă și împingând cu forță, iar în acele momente barca pur și simplu țâșnea de sub mine. M-a adus în siguranță la mal și m-a lăsat pe plaja golfulețului, să-nveți să-i cânți lui fratele tău niște Azur și apoi a luat-o spre chefalii și rudele lui olimpiene care probabil îl așteptau la un nou bairam în mijlocul mării.  

Îl revedeam acum, după 12 ani de când plecasem din Constanța și spre surprinderea mea nu mi-a răspuns la salut, ci m-a ocolit ostentativ, aruncând în urma lui un las-o drecu’, Tomiță, vorbe care mi s-au dus ca niște cuțite la inimă, pentru că țineam mult la el și nu dădusem crezare zvonului lansat de un vecin ce-mi scrisese pe facebook că Nicu e supărat catran pe mine pentru că auzise că l-am folosit ca personaj în primul meu roman – Bunkerul, deși acolo îi dădusem numele de Olube. L-am strigat de două ori, însă nu s-a sinchisit să-mi răspundă. Aș fi vrut să se întoarcă și să-i explic că totul e o minciună, o iluzie, că el nu a fost decât păpușa în care mi-am vârât degetele, că i-am păstrat doar trupul colosal și locul pe unde și-l plimba, că acolo se opresc asemănările, că de regulă mă mulțumesc cu mult mai puțin de atât, că uneori nu am nevoie decât de un imbold insesizabil și de acolo restul e muncă. Însă Nicu nu s-a întors și tot excursul prin care eram pregătit să-i prezint mecanismul ficțiunii ca pe o inofensivă ventrilocie mi-a rămas în gât. Nicule, Olube sunt eu! M-am trezit strigând în urma lui, însă sinceritatea acelei dezvăluiri flaubertiene nu a reușit să-i suscite nici cel mai mic interes.

Coincidență sau nu, după ce Nicu mă pescuise din hula mării, după seara petrecută pe plajă cu Mihail și cele patru rockerițe, după ce urcasem cu el în cârcă dealul falezei și reușisem să-l pun pe picioare și să-i chem un taxi, după ce-l văzusem pe tata alergând în lumina lunii ca în vremurile lui bune, lucrurile au virat spre ceea ce azi identific ca fiind una din cele mai luminoase perioade din viața mea, de parcă gheața pe care pășisem încet până atunci și-ar fi triplat deodată grosimea, dându-mi siguranța și bruma de încredere pe care pubertatea și începuturile adolescenței mi le sabotaseră constant. 

Am început să mă văd cu Mihail zilnic, iar în plimbările noastre de-a lungul golfurilor ni s-au alăturat în scurt timp Memo și Burcescu, alți doi colegi de clasă atât de diferiți unul de celălalt, cât și de mine. Memo era olimpicul clasei. Burcescu – căpitanul echipei de fotbal. Eu – cel care scriam povestiri. Doar Mihail rezona cu fiecare în parte. Cât Memo era bolnav sau lipsea de la clasă, laurii celei mai ascuțite minți la științele exacte îi reveneau lui Mihail. Când Burcescu lovea cu sete mingea și marca în poarta adversarilor, în 90% din cazuri pasa de gol venea de la Mihail. Când profesorul nostru de literatură a întrebat dacă printre noi există cineva care scrie, singurii care ne-am prezentat în ora următoare cu câte o povestire am fost eu și Mihail. După formarea acelui cvartet camaraderesc, deși Burcescu încercase să-și transfere calitățile de lider din teren și în afara lui, ne-am dat seama că Mihail era de fapt liantul ce ne ținea laolaltă. Deși îi lipseau determinarea și încrâncenarea cu care Burcescu ne conducea de fiecare dată pe teren spre victorie, Mihail reușea să ne sudeze într-un mod subtil, ce lucra mai degrabă cu diferențele dintre noi. Dacă urletul sălbatic al lui Burcescu ne unea în atacul spre poarta adversă, subiectele propuse spre dezbatere de Mihail în plimbările noastre interminabile pe plajele Constanței vizau tocmai diversitatea răspunsurilor. Fără sa fi fost vreun erudit, fără să aibă lecturi semnificativ mai ample ca ale noastre, reușita lui consta în corecta punere a întrebării. Asta făcea. Punea întrebări care deveneau și întrebările noastre. Ne zgândărea. Iar discuțiile și polemicile ce se iscau pe marginea acelor întrebări ne transformau în niște ființe fosforescente ce bântuiau seara pe sub falezele crepusculare, luminând ca niște licurici gigatici  gropanele pescarilor de chefal ascunse în întuneric. Înainte de plecare, dacă eram pe lângă golfulețul meu, privirea îmi aluneca tot timpul pe porțiunea de papură defrișată, pe care o smulsesem cu mâinile goale din dealul falezei ca să aprind focul și să o încălzesc pe Gina. La finalul acelor întâlniri, în care deliram pe marginea celor mai demente discuții ce vizau extratereștrii, fizica cuantică, Erich von Daniken, găuri negre, Dostoievski, kiaiul morții, bomba atomică, Asia Carrera, religie, Holocaust, fetele de la 11-F, Jim Morrison sau cățelul pământului, deveneam niște întrupări spectrale și ne simțeam tălpile plutind la câțiva centimetri deasupra nisipului. Ajuns acasă, adormeam târziu și cu greu reușeam să-mi sting creierul suprasolicitat de maratonurile poveștilor neverosimile ce-mi excitau imaginarul. Mihail părea să-și fi decupat și însușit câte ceva din fiecare dintre noi. Un Frankenstein al adolescenței, asta era. Dublul lui Burcescu, dublul lui Memo și dublul meu, răsăriți din mocirla vulnerabilității adolescenței, se întrupaseră în Mihail, acest diapazon care în vara lui 2000 a vibrat, lăsându-ne apoi să improvizăm după bunul plac în jurul tonalității sale. 

La sfârșitul verii eram de nedespărțit, iar când a început a XI-a ceilalți colegi se uitau contrariați la noi patru, cei care înaintea vacanței de vară abia dacă ne vorbeam unul altuia. Ne petreceam pauzele împreună, ajungeam la liceu împreună și plecam de la liceu împreună, făcând la finalul zilelor un ocol spre casele noastre, abatere ce se întindea din Portul Tomis până la plaja 3 papuci, adică vreo oră de vorbărie exaltată. Căpătasem în ochii colegilor ceva din stranietatea unei mici secte. Am început să fumăm. Luam kent lung la bucată de la chioșcul din fața liceului și mergeam în Taclale, un bar înghesuit din centru unde în fiecare miercuri seara se făceau audiții complete ale discografiei câte unei trupe – de obicei rock șaizeci-șaptezecist. CD-urile abia apăruseră, nu aveam încă PC și serile acelea pline de fum în care nu prindeam niciodată locuri la mese și stăteam cocoțați pe butoaiele cu bere de lângă bar, rezemați cu spatele de pereții plini de igrasie, cu câte o halbă rece în mână, fumând kent lung în timp ce playlistul rula albume de la Led Zeppelin, The Who, Greatful Dead, Hendrix, Dylan, Creedance, sau Stones, mi le aduc aminte, deși trăite în întunecimea acelei atmosfere înecăcios-insalubre, ca fiind una din cele mai luminoase și respirabile perioade din întreaga mea viață. Muzical eram defazați complet față de grunge-ul ce domina rockoteca lui Broască și găsisem refugiul autist mai degrabă în solo-urile lui Hendrix decât în fry-ul lui Cobain. Iată-ne, patru puști de liceu, cocoțați pe câte un butoi de bere, încărcându-ne ca niște acumulatori cu electricitatea unei perioade ce nu avea nimic în comun cu prezentul acelui oraș care devenise prea mic pentru visurile noastre. Plecam din Taclale noaptea și ne răsfiram fiecare spre casa lui, amețiți de cele două-trei beri de care trăgeam câteva ore, cuprinși de o euforie cu care alcoolul nu avea de-a face decât în măsura în care ne făcea puțin mai dezinvolți. Eram niște ființe deja exaltate, iar contribuția celor două beri la gonflarea beatitudinii în care ne desfășuram existența era insignifiantă. Ne mișcam într-o perpetuă stare de ebrietate, care nu avea însă nicio legătură cu alcoolul, ci cu numărul anilor ce ne umplea frunțile de acnee și pijamalele de poluții nocturne. Extazul. Încântarea. Temperatura de fierbere cu care ni se încingeau creierele vizavi de cele mai neînsemnate lucruri. Nesiguranța. Labilitatea cu care treceam de la o stare la alta, răsucindu-ne ideile la 180 de grade față de ziua precedentă. Fragilitatea pe care încercam să ne-o camuflăm în bravade și luări ferme de poziție. Timiditatea ce ne înroșea obrajii ori de câte ori câte o fată din Taclale venea spre butoaie și ne cerea un foc să-și aprindă țigara. Hormonii ce ne-au făcut într-o zi să ne luăm inima-n dinți și să le căutăm la rockoteca din Brotăcei pe Gina, Punky, Cris și Stup.

Mai multe texte
Citește și