Revista Tomis

Leonard Ancuța

Facebook
Twitter
WhatsApp

semiotică și semiologie

simptomele mele sunt simple
și duc irevocabil către moarte. nu are sens
să vorbim despre ele, e cum am vorbi despre treiari
care se prefac în șesari.

cu bolile mele fac semiotică, cine n-ar linge
o înghețată cu imaginație, cine nu s-ar îmbolnăvi
de iubire, să se deșire cum calea lactee de la un capăt
în altul al femeii, până ochii ei s-ar trezi
și ar vedea primul și adevăratul zori de zi.

prima mea boală e să fac din cuvinte lucruri solide.
și din solide să fac numere. să zic uite, bă,
din trei și patru mi-a ieșit un copac înflorit
când se coace cad copiii din el.

am auzit-o pe femeia aia când o bătea bărbatul.
umblă o boală între oameni, unii îi spun chiar dragoste.
mie mi s-au arătat câteva semne, în somn, eram o floare
halucinogenă și carnivoră, făceau droguri din mine

se spunea că dacă te uiți mai atent la stele noaptea
mai vezi cum stelele mor și există iertare.


nu e gândacul lui kafka

am căzut cu capul pe clapele pianului ca un iubit
pe pieptul iubitei sale doar că iubita nu mai era acolo
nici clapele nu mai erau, rămăsese doar melodia
care umbla din perete în perete ca nebunia

mi-am făcut un test adn ca să văd că sunt eu
în continuare tot eu și nu știu ce-o să se întâmple cu mine
pentru că mă transform încet în altceva
și nu în gândacul lui kafka. mă transform într-o amintire

și e cel mai complex proces, mă transform în extraterestru
pentru că nimeni n-a văzut decât în filme
mă transform în mine, pentru că nimeni nu m-a văzut niciodată
sunt omul invizibil, sunt omul fără trup, poate am trecut

măcar o dată prin tine dar nu m-ai recunoscut. nu știu
ce zi e azi, dar pe mine mă vor îngropa pe lună, pe marte,
sau pe soare, va veni dragostea să mă ia
să-și pună ochii mei cum își pun șoferii de tir afișe cu femei

visez și eu o moarte bună, ca toată lumea, visez și eu
măcar să nu mor singur, dar cu dragostea nu te joci
sfârșești mereu cu adn-ul tău, cu un pahar de tărie
o țigară, o moarte de traversat

și o planetă îndepărtată pe care niște furnici
îți fac statuie.


andromeda scufundată

stau în cuvinte ca într-un mort pe care am puterea să-l înviez
uite, nu a făcut nimeni experimentul acesta să suprapună toate
cuvintele, mai întâi în ordine alfabetică, apoi aleatoriu,
nu știu care ar fi rezultatul, dar într-o ordine bine aleasă
sunt sigur că ar ieși ceva nemaiauzit, un fel de te iubesc
al cuvintelor pentru omul care a inventat limbajul, o emoție
deloc profană, ceva înălțător, care ne leagă pe toți, puternic

așa cum ne leagă tăcerile, așa cum ne unesc semnele, imaginile
poate de aceea îmi închipui că fiecare cuvânt e o notă muzicală
și numai ordonarea produce muzică, la fel în cazul cuvintelor
democrația e un nonsens, doar dictatura produce poezie, uite
luăm un șir de cuvinte, care, stele, ne îngroapă, cerul, falii, vine
frumos, cutremurat, pizda, tăntălăul, du-te, luminoase, prin, meu
se văd, toți, și dacă le amesteci în cap, apoi în gură, îți iese

cerul cutremurat, falii luminoase, prin care se văd focurile
din stele, du-te-n pizda mă-tii, tăntălăul meu frumos, vine iubirea,
ne îngroapă pe toți și mie asta îmi sună muzical și poetic, abia aici
inima mea face scurcircuit la atingere cu emoția, pentru că mă face
să mă gândesc la tine, la felul tău de a extrage cuvintele ca bilele la loto
dar sunt convins că și toate cuvintele din dicționar puse în ordinea
cuvenită ar naște cel mai frumos poem despre viață, iubire și moarte

și dacă ar avea un dumnezeu al lor, cuvintele, acesta ar fi poetul, iar
poetul dacă ar avea un dumnezeu al lui, acesta ar fi poetul îndrăgostit
de aceea sar pe cuvinte cum ai sări pe pietre să traversezi râul, spre tine
de aceea uneori tac, înghițind cuvintele, amestecându-le în minte
ca un pictor ce amestecă toate culorile pentru o nuanță nemaivăzută
un cer atât de dens și de gros că poți sculpta în el un copac în care cresc
toate fructele universului și un culegător cu ochii atât de înfometați,
atât de goi, dezbrăcați, încât nu doar o iubire, ci abia toate iubirile îl satură.


sunt un bun conductor de singurătate

tai carne, tai legume, am focurile aprinse
depresia mea e aproape de incandescență, o parte din mine
miroase a mort, o parte a parfum, pe firele de telegraf
ale minții mele se așază cele mai triste păsări
păsările din paradisul pierdut.

gătesc doar pentru mine, gătesc ca să nu stau deoparte
oricum nu mănânc, mă rog de diverși oameni să vină
și să-mi savureze mâncarea, durerea, să vadă cum plâng
de la ceapă, să simtă măcar de o mie de ori mai puțin
iuțeala ardeilor, să vadă cum din mine cad bucăți

să audă cum din mine cad cuvinte care nu se mai trezesc
am ajuns să mă retrag în mine împreună cu lumina
și am pielea de culoarea tutunului, tremur, e unica mea șansă
la mișcare, de fapt inima mea stă și doar corpul bate pentru ea
apartamentul în care locuiesc e o piramidă mai mică, eu

sunt o mumie încă vie. în loc de sânge, furtuni de nisip
noaptea mă mângâie ca pe un copil pe moarte, mă atinge
cu stelele ei moarte, cuvintele nu mai ajung la mine
ajung medicamentele și vorbesc din ce în ce mai mult
până ce pe pielea mea apar tatuaje cu companii farmaceutice

sunt zile întregi în care nu trăiesc. e o moarte dintr-aia
ca și cum ai fi îndrăgostit. zic moarte și zic cum ai fi
pentru că ești singur în toate fotografiile. tot îmi sună telefonul
cu număr necunoscut și nu știu ce să fac, dacă să răspund.
mai mult ca sigur e moartea.

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: