***

Mai întâi ca anomalie apoi ca hobby,

tensiunile părinților mei îmi populează visele. 

Și poate realitatea. Încep să cred 

în figurile nocturne care apar când mă întorc de undeva: 

au mereu cu ce să mă prindă, e un plan mai mare și mai vechi, 

are o copertă cu sacrul și profanul, cu șerpi încolăciți pe ochi

și un traseu subțire, violet, care leagă pământul de cosmos,

cineva va adormi liniștit știind că ei veghează. 

Dar se vor întoarce?

De-atunci am început să-mi amintesc, ce a fost înainte e tulbure,

conform cardului pe care mi-e înscrisă viața, înainte să fi fost 3-4 ani,

conform și siluetelor din guguloaie fără ochi desenate între rânduri despre 

extragerea petrolului. 

Pentru ei fusese doar un concediu, iar eu ca un administrator de pensiune

șterg zilnic tejgheaua scrutând un orizont încleiat 

sau înflorat de cămășa cuiva care s-ar apropia îndeajuns, 

atâtea lucruri care ne fac dependenți și o singură ieșire 

ghidată de cineva pe care să-l lichidezi ca să-i iei locul.

Destinul tău e lemnul, mi-au zis, iar eu am văzut focul mistuind

viața de dinainte, neregăsirea, 

mai întâi ca anomalie, apoi ca hobby.

---

Brăila Gotham City ‘90

O altă zi așa și așa

nu munca e partea cea mai grea ci tot ce-ți spun ceilalți:

în poveștile lor, găsești locul tău în lume din ce în ce mai mic,

te extragi greu, te scuzi, privești zborul ciorilor pe înnoptare

probabil și-n stol sunt reguli și perpetuate povești false

oricum mintea ta nu leagă simboluri 

nici animale totem, 

nu vrei să te identifici: ești cel care pe polița de la oglindă 

are serum pentru tinerețe veșnică, și ce?

în minte – acolo unde desfășori până la capăt jumătate din dorințe –

în minte tot începi drumul unui cuplu către un bar, în ianuarie, fulguia, o noapte cu gust de

de bomboană cu lichior, urmau să se vadă cu prieteni

să discute politică, să se certe pe religie, să-l asculte pe unul 

spunând o poveste de groază, trei crime, chiar aici în oraș, pe vremea ocupației,

nimeni de la acea masă n-avea să emigreze,

dar nu ajungi până acolo, în minte tot începi drumul unui cuplu, simți bomboana cu lichior

și vezi sânge pe un butuc și o căpățână tăiată 

care-ți ține monologul cunoscuților tăi

dar în rime

ai vrea să vii aici să înțelegi pentru ce-ai fost făcut?

la care o tânără grasă, cheală, diformă, într-o cămașă de noapte soioasă se apropie de căpățână

sunt 3 posibilități: tânăra grasă ești tu sau cineva superior ție sau cineva inferior ție

pe care vrei să protejezi,

vrei doar să fii copilul părinților tăi din nou și din nou să le începi

drumul către un bar într-o noapte de ianuarie, versiunea cu happyend a părinților lui

Bruce Wayne care l-ar face pe Bruce Wayne doar un om cu coșmaruri,

mintea ți se întoarce la dorințele care-s

ca un frigider cu mâncare stricată

și începi să faci ceva ce ai uitat că deja făcuseși,

„Nu”, te-auzi spunând, te arunci pe salteaua

care înghite zi de zi câte-un „nu” cu formă umană.

---

***

În răstimpul când am fost despărțiți totul se rezuma la prezent.

În lungile plimbări singuratice nu-mi permiteam 

să-mi fac speranțe sau iluzii, să las priveliștea unei case vechi și dărăpănate 

să mă-ntristeze, oricum pe-acolo casele vechi erau frumoase, 

eu doar îmi înmuiam buzele, ochii, nările și pielea în tot ce țineam

la distanță, ritmul circadian începea să-mi spună ceva ce degrabă uitam.

Cu mine nu luam nimic căci s-ar fi putut agăța șomoiog în povestea noastră

și n-aveam energie s-o descos și nimeni n-avea timp să mă descoasă din ea.

Nu c-aș fi lăsat pe cineva.

În lungile plimbări singuratice printr-un Berlin orgolios și petrecăreț 

nu-mi permiteam bonusuri nici tripurile: răsuflarea omului despărțit e curmată,

ești un bust sub o carcasă de sticlă, mimezi seninătatea când inhalezi în nări aerul,

înghețat în acele câteva secunde. Vigilent să nu-ți spargă cineva carcasa.

Cineva a construit cu atenție acea lume, a construit-o, apoi a distrus-o, apoi au reconstruit-o,

i-au livrat grupurile de turiști consumatori – câteva clipe mă lăsam

adoptată de un grup de turiști – ca pe cei ca mine, în derivă, să-i țină laoaltă 

să nu se pulverizeze. Foamea subită mă repunea în corp, 

măcar temporar îmi dădea un țel. 

Nu era ca mesele cu tine: copioase sau repezite, în tăcere în fața unui film,

agitate după o ceartă, leneșe după sex, cu hainele noastre peste tot pe podea.

După film, unul dintre noi va merge să se culce primul, să dai mai încet,

să dai mai încet tot ce faci să nu mă trezesc, 

nu mai știu de unde pornisem,

după prima noapte împreună mi-ai sărutat mâinile,

în vara aceea ai lăsat șarpele la mine,

acum l-am găsit.