Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Gelu Diaconu

până la urmă n-ați făcut decât o miuță și pentru că în alergare aerul era din ce în ce mai puțin trebuia să vă opriți ca să vă trageți sufletul. ceilalți săreau de parcă voiau să dea cu capul în minge și detenta lor părea nesfârșită. semănau cu cosmonauții din stația spațială care plutesc după bula gelatinoasă de apă. și mingea trecuse de marginea terenului, spre strada care se sfârșea într-un zid de întuneric. nimeni nu s-a dus după ea, nimeni n-a îndrăznit să mai spună ceva. erau doar brațele care fluturau în aer ca și cum cineva marcase un gol, dar nu se știa cine, din care echipă, și de fapt nimeni nu se bucura cu adevărat.

iar noaptea când vine ce fericire pe capul tău, fiindcă uriașul pe care-l știe toată lumea suflă în pâlnia lui și cele mai nebunești coșmaruri încep să se joace cu mintea ta. și fiecare copil are o femeie care doarme pe spate cu gura deschisă și ea îi poartă mereu de grijă somnului tău liniștit. și orice copil are un tată care vine seara târziu băut și trântește câte o cratiță, iar zgomotul e așa dulce încât paharele care se sparg de pereți seamănă cu muzica unei orchestre formate din schizofrenici geniali. nici măcar dimineața văzută de la gratiile ferestrei de la mansardă nu mai e la fel de friguroasă ca altădată. zăpezile nu mai coboară din vârfurile munților în orașele părăsite pe ale căror străzi circulă mașinării care curăță nămeții. iar copiii se trezesc în zori speriați, neștiind ce se întâmplă și de ce sunt aici.

copiii nu aveau voie în ultima cameră, fiindcă acolo pereții zgâriau și arcurile patului te înțepau oriunde te-ai fi ascuns. copiii trebuiau să se mulțumească doar cu dormitorul și cu camera de zi de la parter. iar când femeia pleca la serviciu casa era numai bună de explorat. bufetul de la bucătărie conținea toate comorile posibile. te mulțumeai însă doar să-ți apropii nasul de ușița rabatabilă, deoarece cheița era mereu bine ascunsă. trăgeai în piept mirosurile amețitoare de cafea măcinată, de biscuiți, de zahăr candel, de dropsuri cu mentă și câte altele. ciocolata era așa puțină încât unii copii povesteau despre ea ca despre ceva din basme, cum era și turta dulce. doar timpul era atât de mult încât nu se termina niciodată. iar când urcai tiptil scara de lemn, în spirală, și te apropiai de ușa ultimei camere, simțeai cum ți se electrizează puful de pe brațe. acolo murise cineva, așa se zicea, dar nimeni nu mai știa cine. în ultima cameră era atât de liniște încât îți auzeai gândurile. și îți imaginai că stai pe marginea patului cu arcuri înțepătoare și ronțăi zahăr candel și adormi și visezi grămezi de ciocolată și copaci prietenoși, cu crengile pline de bomboane colorate.

nu înțelegeai nimic din ce ți se spunea. linii verticale, orizontale, oblice, întretăiate, bucle pe care trebuia să le faci la perfecție și linia de lemn care-ți ardea buricele degetelor. apoi durerea, furia și toate celelalte, care nu însemnau nimic. doar așa puteai deprinde disciplina. scaunul care trebuia găsit în aceeași poziție, uniforma așezată la linie, cămașa pusă pe umeraș, pantofii cu boturile zdrelite de pietrele apărute în drum. pe urmă scrisul care începea să se ducă la vale, liniile intersectate, nestatornice, privirea pierdută undeva la marginea paginii, mâna cu degetele pulsând în ritmul sincopat al respirației, plus senzația de vinovăție, deși totul tindea spre perfecțiune. ora somnului de după-amiază, disciplina bărbatului matur care te învăța cum stau lucrurile în viață.

când vocea ți-a spus: stai jos și fumează o țigară, fiindcă te așteaptă un drum lung, ai răspuns că nu e adevărat, că asta e dintr-o piesă care cândva îți plăcea foarte mult. mașinăriile nu se înmulțiseră necontrolat și în jurul tău erau case cu acoperișuri din tablă ruginită sau țigle care abia se mai țineau când bătea vântul mai tare. și uite cum joaca asta a minții te face să te simți abandonat când coridoarele cu brâul vopsit verde au intrat în viața ta și toți au început să-ți spună ce să faci, ce e mai bine pentru tine, ce tramvaie sau autobuze să iei până într-o parte sau alta a orașului. atunci ai simțit cum aerul se împuținează, că-l respiraseră gurile care vorbeau întruna, că mâncarea nu mai are gust și că erai prea mic ca să fumezi. libertatea era încă departe, mai aveai timp pentru micile prostii ale începutului.

nu există mâine, îți spuneai când muzica se oprea și liniștea era întreruptă de voci timide, care se sufocau rușinate, ca și cum ar fi fost trupuri goale cu mîini împreunate în dreptul sexelor brusc arătate vederii de lumina violentă. serile când lumea se strângea în sufragerii obscure sau în bucătării murdare iar vodca era afrodisiacul perfect. întunericul la adăpostul căruia mâinile se strecurau și gurile scoteau scâncete vinovate. și nu se știa dacă erai cu adevărat acolo sau dacă imaginația îți juca feste în timp ce o mână oarecare voia să-ți desfacă șlițul. nu se știa nici dacă lucrurile au mers până la capăt, deși toți găsiseră camuflajul perfect în penumbrele violente ale stroboscopului. trupurile se mișcau sacadat, picioarele se amestecau și gurile scoteau zgomote imprevizibile, cu dureri și plăceri de-a valma.

doar atât, să te bazezi pe pipăit, pe senzorii din vârfurile degetelor, ochi nas gură urechi să fi dispărut definitiv și să nu simți decât pielea ei fină, aerul care se strecoară printre degete când încerci să găsești un obstacol, un punct de reper, părul ei mătăsos, suprafața aspră a zidului și liniștea absolută.

ploaie rece, cu sunet ca al monedelor aruncate la mort. sticla se dizolvă sub rafalele apei. nimic de făcut. nu se știe ce-ar fi trebuit să se întâmple. soneria e moartă. carnea te doare ca la răceală. cărțile sunt așa multe încât ți-e teamă să alegi. lumina îți amintește de magaziile pline cu cabluri și șuruburi ruginite. un aer răcoros, iz de subsol. de-ar rămâne totul așa. de-ar veni odată cel care-ți poate șterge amintirile despre care nu vei mai vorbi niciodată.

vor câștiga mereu cei mulți, chiar dacă timpul lor e pe sfârșite, fiindcă ei stau răbdători la porțile cetăților care-i vor primi în cele din urmă, morți sau vii. și multe povești vor rămâne acolo, nescrise și nespuse, numeroși necunoscuți nu vor mai apuca să lanseze la aer cuvinte ca niște bărcuțe de hârtie lăsate în voia curenților. liniștea va acoperi tot ce-a fost până atunci, zgomot de arme, răcnete și berbeci cu care încercau să spargă porțile masive sub ochii mirați ai copiilor care vor auzi aceste povești mult mai târziu, când alte voci vor ieși din gurile celor care au uitat. iar salvarea va veni doar în după-amiezile cu multă lumină, cu cărți prăfuite în biblioteci și cu liniștea aia pe care nu o mai putem regăsi decât cu obositoare eforturi.

ea nu avea nevoie decât de protecție. să se așeze liniștită în oricare colț al camerei, umbra lui să nu se năpustească, visele lui să nu să rămână dincoace, unde ea nu le poate auzi urletul. și oricare colț al camerei să fie atât de frumos, culorile să se asorteze, să fie covor, să fie și perdea unduitoare și tavanul albastru fără steluțe sau norișori. vopseaua să se prelingă pe ziduri și vocea lui de bărbat matur să spună doar lucruri înțelepte. parchetul să nu scârțâie, să fie ușor de curățat, canapeaua să păstreze căldura în toate colțurile și fiecare dimineață de-acum încolo să înceapă cu muzică în surdină, cu somn prelungit, cu pleoape grele și cuvinte alese cu grijă. treziri fără noimă, din care să nu mai rămână decât un abur și mirosul cafelei, ziua unică pe care oricum o vei uita.

CITEȘTE ȘI

Alex HIGYED

vederi parțiale (1)

problemele vin și se surpă de sub picioare unde nestrămutați
se pocnesc și se pupă copii flori și încearcă să zboare mici bucăți
de sticlă rămase stinse și conectate la intensitatea cerebrală
când mintea mai puțin vocală își reîncearcă ultimele stări de bine

tata zicea că în casa noastră nu se corelează binele cu proprietatea și
ceea ce nu ne susține

Citește mai mult »

Carla BOBOC

mind mapping my own destruction

cât simț al maternității încape într-un om fără copii
a cărui blândețe dispare la primul gând
despre coordonarea vieții după valori abstracte
puterea adultului devine pură imaginație într-un moment de vulnerabilitate
biet creier neajutorat într-un corp lipsit de vitamine
vitalitate creatoare înscrisă în sânge și pierdută prin experiența cu oameni

I’m mind mapping my own destruction

ierarhia principiilor nu creează

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: