Românii sunt un popor ospitalier. Românii sunt oameni calzi și primitori. Românii sunt toleranți și blânzi. 

Toate propozițiile de mai sus fac parte din identitatea intelectuală și morală a conaționalilor mei, conform standardului programei școlare. Am primit aceste caracterizări identitare la cursurile de istorie, de literatură și de geografie, fără ca alte materii să fi fost excluse de la efortul construirii specificului național.

Am crezut și mai cred în aceste caracterizări flatante, dar cele mai recente aventuri geopolitice ale Rusiei mă obligă să fiu foarte sceptic.

De la debutul invaziei rusești în Ucraina, mii de cetățeni ucraineni au fost obligați să ia drumul pribegiei. O parte au tranzitat România, o parte au rămas aici, unii chiar în Constanța. Ospitalitea, căldura, filoxenia românilor s-au manifestat abundent în primele zile ale exodului. Ulterior, însă, aproape toată căldura s-a risipit, lăsând loc unor reacții complet ieșite din caracterizarea identitară. Cel mai frecvent, în manifestările concetățenilor mei se simte arzând frustrarea: „ei” au mașini, „ei” beneficiază de sprijin de la Statul român, „ei” profită! Toate astea în vreme ce pe „noi” nimeni nu ne ajută, pe „noi” nimeni nu ne bagă în seamă. 

Realitatea este, însă, că românii se simt abandonați de statul român. Felul în care cetățenii ucraineni sunt sprijiniți este un model despre cum statul ar trebui să se poarte cu proprii săi cetățeni. Când românii constată diferențele de abordare, își îndreaptă frustrările greșit și steril spre ucraineni. 

De fapt, concetățenii mei ar trebui să chestioneze statul, mai precis abandonul pe care acesta îl practică în relația cu românii. Prezența refugiaților ucraineni este, simplu spus, hârtia de turnesol care devoalează relația defectuoasă din statul român și cetățenii săi.

Războiul se va sfârși, refugiații se vor întoarce în țara lor, iar noi vom rămâne să ne întrebăm cât din ospitalitatea românească este pură mitologie. 

Răspunsul la această întrebare nu este încă final.