Tânărul pianist și compozitor Kirill Richter vine pentru prima oară la București împreună cu violonista Alena Zinovieva și violoncelistul Avgust Krepak, alături de care formează Richter Trio.

Richter Trio va concerta la Palatul Bragadiru sâmbătă, 1 aprilie, de la orele 19.

Neobișnuitul personalității artistice a lui Kirill Richter poate fi intuit de când afli că, de fapt, a studiat fizică nucleară la Universitatea Națională de Cercetare Nucleară MEPHI, apoi a urmat studii de licență în design vestimentar la Universitatea din Hertfordshire. Pianist și compozitor în mare măsură autodidact, devenit faimos în anul 2018, când, la invitația FoX Sports, a compus imnul Cupei Mondiale de Fotbal, care a avut premiera pe un billboard din Times Square. De atunci, a concertat în cadrul festivalelor Reeperbahn (Germania), Classical:Next (Olanda), The Great Escape (Marea Britanie), M.Art (Tel-Aviv), Origen (Elveția) și în locații precum Elbphilarmonie, Royal Albert Hall, Zaryadye Concert Hall și altele.

O figură specială în muzica neoclasică, Kirill Richter inovează concertele prin abordări care atrag noi generații de fani ai muzicii culte și prin concepte menite să angajeze cât mai multe simțuri, pentru ca publicul să experimenteze muzica în toate dimensiunile ei. Atmosfera teatrală, influențele rock și punk, estetica extravagantă și neobișnuită denotă o atenție deosebită pentru componenta vizuală a muzicii. Nici componenta socială a acesteia nu este neglijată, așa cum se întâmplă de obicei în concertele de muzică clasică – după show, artiștii vor putea răspunde curiozităților spectatorilor în cadrul unei sesiuni Q&A.

Am vorbit cu Kirill în avans despre program, despre conceptul din spatele unui spectacol care are ca miză experimentarea muzicii prin cât mai multe simțuri, despre ce presupune să compui muzică atât de diversă, despre partituri preferate și spre final, am reflectat asupra unor teme de actualitate: rolul artistului în societate, cum este afectat procesul creativ în perioade de criză, responsabilitățile artistice și responsabilitățile morale în contextul geopolitic actual și nu numai.

Vorbește-ne despre program și despre conceptul spectacolului

Programul va fi compus din două părți: prima parte cuprinde o selecție specială destul de rară pe care nu o cântăm în mod curent, printre care partiturile mele pentru cinema, suitele mele orchestrale în transcripție pentru trio (pian, vioară și violoncel), compoziții noi care vor fi ascultate în premieră, iar a doua parte aș spune că reprezintă blocul cel mai puternic, cel mai recognoscibil și cuprinde piesele mele de la Jocurile Olimpice, cum ar fi In Memoriam sau Mechanisms, piese care au dat numele albumelor mele (Chronos) și alte titluri la fel de cunoscute.

Cum a apărut Richter Trio?

Richter Trio s-a întâmplat pur și simplu, cred că a fost voia destinului. De când ne-am cunoscut am avut o comunicare foarte bună și am hotărât să cântăm împreună, așa am compus primele piese pentru vioară și violoncel. În legătură cu titlul, colegii mei l-au sugerat, fiind destul de dificil de pronunțat numele complet al fiecărui membru în parte – deși așa ar fi corect – așa că am ales un titlu scurt, dar cochet: Richter Trio.

S-a întâmplat într-o perioadă foarte specială, în 2016, chiar înainte de prima mea reprezentație pe o scenă importantă. Ne-am cunoscut la Clockface (cafenea și hub cultural în Moscova), un loc inedit, un spațiu liber în care oamenii socializează, își organizează propriile concerte, creează… e o comunitate foarte cool. Aici mi-am cântat piesele pentru prima oară, locația era dotată cu un pian la care putea cânta oricine, iar oamenii au început să se adune… la început, m-au ascultat zece oameni, apoi douăzeci. Uneori, muzica mea era bruiată de zgomotul foarte puternic al aparatelor de cafea îmi aduc aminte… zâmbeam și cântam mai departe… până când s-a întâmplat. Toți oamenii care își doreau să asiste la concert puteau intra, atunci mi-am dat seama că lucrurile iau amploare. Imediat după, i-am cunoscut pe Alena și pe Avgust și am început să lucrăm împreună, chiar dacă ei sunt muzicieni profesioniști încă din copilărie, au avut încredere în mine și în arta mea și pentru asta le sunt recunoscător. Așa s-a născut Richter Trio.

Uneori, pianiștii devin și dirijori sau, cum e în cazul tău, compozitori. Ție cum ți s-a întâmplat? Te-a inspirat un anume pianist sau compozitor în această tranziție? Cu care dintre cele două roluri te identifici mai mult?

Sincer să fiu, nu am fost niciodată pianist. Pentru educația pianistică adecvată trebuie să dedici mult mai mult timp decât am dedicat eu în copilărie, întrucât nivelul aptitudinilor și al măiestriei trebuie să fie foarte ridicat. Eu nu am încercat niciodată să ating virtuozitatea muzicii clasice, m-am concentrat mereu și am rămas focusat pe ideile mele, pe narativa mea, cred că de asta s-a întâmplat totul foarte organic.

Referitor la personalități, pianiști sau compozitori care m-au inspirat, pe lângă compozitorii clasici, aș zice minimaliștii americani probabil, deși nu mă identific cu minimalismul, dar da… în lipsa unui mentor, a unui profesor, am căutat mereu noi metode de a-mi perfecționa abilitățile ca pianist. Am încercat să studiez partiturile compozitorilor clasici din punctul de vedere al complexității, al virtuozității, nu neapărat pentru bucata muzicală în sine. Apoi, am încercat să compun propriile piese la un nivel mult mai dificil decât puteam eu cânta în acel moment, ca să mă oblig să progresez. Așa am evoluat de fapt. De exemplu, a durat ceva până să stăpânesc partitura pentru cea mai recentă premieră, Seven Ages. Pentru mine, e mereu acolo un efort constant – chiar și mic – dar, uneori, asta e suficient atunci când joci în același timp și rolul de compozitor, și cel de pianist. Nu am fost niciodată îndrumat de o autoritate. Admir munca fiecărui artist, probabil pot găsi inspirație în muzica oricărui compozitor, pentru mine nu e despre a fi inspirat de o anumită persoană.

Ai compus muzică pentru balet: Rasputin (coregrafie Yuka Oishi) și Little Red and the Wolf (coregrafie Ross Freddie Ray). Care e procesul prin care creezi muzică pentru corpul uman? Cu ce se diferențiază acesta de celelalte procese creative și cum reușești să faci din muzică și mișcare o unitate fără să periclitezi posibilitățile expresive și tehnice ale partiturii? Ce compromisuri ești dispus să faci atunci când colaborezi cu un coregraf?

Să compui muzică pentru balet implică, într-adevăr, un proces foarte diferit, dar ce pot spune că păstrez mereu intacte sunt poveștile, narațiunea. Pe lângă baletele pe care le-ai menționat, am mai compus Seven Ages of Man pentru Marco Goecke, după poemul lui William Shakespeare și îmi doresc să continui să trec prin acest proces creativ din postura de compozitor. E diferit și ai dreptate, e foarte multă fizicalitate, muzica trebuie să rămână concentrată pe narațiune în integralitatea ei, nu trebuie fragmentată, pentru ca ambele părți, și dansatorii, dar și publicul să o poată urmări cu ușurință. Aproape totul poate fi transpus prin dans. Țin minte că i-am cerut la un moment dat unui dansator să sară, ca să măsor timpul literalmente, cât îi ia să sară și să aterizeze și am luat acest tempo ca reper pentru secvențele rapide. E clar că nu poți ignora unele coordonate fizice, nu poți crea muzică nepotrivită – ei bine, poți, dar asta cu siguranță va conduce la un colaps al actului artistic ca tot unitar, al impresiei generale. Chiar dacă pare dificil, trebuie să compui în cel mai simplu mod de interpretat. Trebuie să găsești metode prin care să facilitezi și munca dansatorilor, dar și pe cea a muzicienilor pentru că, evident… orice idee poate părea viabilă în capul tău, poți să scrii armonii, să alegi un tempo cât mai alert posibil, dar în realitate te confrunți cu oameni reali, nu cu supereroi. De fapt, artiștii sunt supereroi, dar puterea lor nu e infinită.

Cât despre compromisurile creative, nu am experimentat niciodată o situație de genul, mereu am fost pe aceeași lungime de undă cu persoana care creează baletul, ba chiar, datorită faptului că sunt obișnuit să fiu autodidact, să mă ghidez singur, în termeni coregrafici îmi place și chiar vreau să fiu îndrumat, ca să fiu sigur că urmăresc și urmez, la rându-mi, direcția creativă. Rezultatul, evident, este o simbioză, iar anumite directive chiar îmi îmbogățesc și îmi stimulează gândirea creativă, deci nu le-am perceput niciodată ca pe niște compromisuri.

Și partituri pentru cinema – muzică pentru “Jumpman”, dramă regizată de Ivan Tverdovsky. Apropo de muzică de teatru și film, ai o coloană sonoră preferată?

Aș adăuga și scurtmetrajul I close my eyes (regizor Andrey Taratukhin) și cea mai recentă colaborare, The Execution în regia lui Lado Kvataniya, care a câștigat câteva premii internaționale. Nu am o coloană sonoră preferată… să fiu sincer, pentru mine e o tortură să compun muzică pentru cinema, chiar dacă am abilitatea de a o face, e un proces ostil și chinuitor care uneori pare că nu se mai termină. De aceea aleg să o fac doar în momentul în care regizorul e gata să mă asculte și să înțeleagă, să accepte că compozitorul și aria lui de acoperire, muzica, sunt la fel de importante ca actorii. Doar în această atmosferă de cooperare aș accepta să lucrez și, într-adevăr, am avut noroc cu Ivan Tverdovsky și Lado Kvataniya pentru că mi-au dat spațiul și libertatea de a lucra independent. La urma urmei, noi nu urmăm propriile noastre idealuri egoiste, ci slujim, suntem slujitorii ideii generale, a conceptului, iar dacă regizorul și întreaga echipă acceptă asta cu smerenie, am încredere că producția va fi de succes. Asta pentru mine e cu adevărat important, așa că nu am un răspuns definitiv la această întrebare, fiecare proiect cinematografic vine cu ceva diferit, nuanțe, povești diferite, dar cu siguranță reprezintă o muncă foarte grea pentru compozitor, chiar dacă poate alții o fac cu mai multă ușurință decât mine.

Care e lucrarea ta muzicală preferată și de ce?

Dacă ne referim la lucrările mele, aș zice că nu am compus-o încă pe preferata mea, dar sunt tentat să le aleg pe ultimele, cele mai recente… probabil pentru că îmi arată progresul înregistrat. Consider că e foarte important să conștientizezi de unde ai pornit și unde te situezi acum, cum cred că e foarte important să te testezi constant, să accepți noi provocări, să te detașezi de realizările deja obținute pentru a putea obține altele noi. Pentru mine e crucial să înțeleg unde mă situez la momentul actual din punct de vedere creativ, deci probabil că ultima mea creație, Seven Ages of Man, o suită în șapte părți pentru pian, vioară și violoncel, inspirată din monologul din piesa As you like it de William Shakespeare, care descrie cele șapte etape distincte ale vieții – de la naștere, copilărie, adolescență, maturitate și bătrânețe până la moarte. Mesajul profund, filozofic și descoperirile mele din timpul procesului de scriere… probabil asta e preferata mea în momentul de față, deși nu e ăsta cel mai potrivit cuvânt, nu aș zice preferată, e doar în concordanță cu ce simt acum.

Despre ce experiențe muzicale semnificative din copilărie îți amintești?

Dacă te referi la componenta emoțională, îmi amintesc de trei momente importante din copilărie. Primul e din perioada de grădiniță, unde aveam rafturi cu tot felul de mini instrumente sovietice, printre care și glockenspiel, un fel de xilofon în miniatură, și altele, genul de lucruri pe care copiii nu le pot strica. Fascinat, am început imediat să cânt la ele, îmi plăcea sunetul, îmi plăcea procesul de creare a sunetului, țin minte că am compus niște melodii atunci.

O altă amintire semnificativă este Povestea țarului Saltan, opera lui Rimski-Korsakov. O cântam în corul de copii și îmi doream s-o cânt la pian de unul singur. Mi-a reușit cumva, după ureche. Țin minte că raftul cel mai înalt, la care nu puteam ajunge, era plin cu piane de jucărie. Scoteau sunete asemănătoare cu cele de celestă, ca un clinchet de clopoței. Nu aveam voie să cântăm la ele, erau ca un fruct interzis la care tânjeam. După mulți ani, colegii mei mi-au făcut cadou fix pianul acela de jucărie din perioada sovietică, îl am și acum. E magic. Apeși pe clape și sunetul apare. Pentru mine asta e magie – doar apeși și se produce sunetul. Un fenomen atât de simplu, dar atât de magic.

Îmi amintesc și de mirosul pianului bunicii mele. Un pian german foarte vechi, din lemn, cu un sunet foarte specific… era atât de vechi, că nu sunt sigur că era sănătos să îl mai folosești (râde). Dar l-am iubit foarte mult, atunci am făcut cunoștință cu claviatura adevărată, e o amintire puternică pe care o voi purta mereu cu mine. Chiar dacă acum cânt la piane de concert de cea mai bună calitate, îmi aduc aminte cu nostalgie de acel pian din casa bunicii mele.

Schimbăm puțin focusul discuției – ce rol pot juca arta și artiștii în vremuri de criză? Are artistul responsabilități sociale? Ce părere ai despre anularea artistului rus? Cât de relevantă e această măsură pentru conflictul propriu-zis?

Artiștii pot juca orice rol vor ei, dar dacă vrei să știi care cred eu că e cel corect… după cum s-a văzut, unii pot servi regimului în acțiuni distructive. Cred că arta nu ar trebui să fie despre declarații, ci despre reflecția onestă, sinceră și loială a tot ce se întâmplă în jurul nostru. A oamenilor, a vieții, a unui destin colectiv, a evenimentelor care se întâmplă acum și dintotdeauna, chiar din Antichitate, cum am arătat în Babylon Songs, unde am descris fenomenul de exil, refugiați, oameni care și-au părăsit casele din cauza bombardamentelor, a persecuției. Cred că criza pune sub microscop personalitățile, caracterele tuturor oamenilor așa cum scena îi dezvăluie pe artiști mult mai în profunzime. Dacă nu ești cinstit cu tine însuți, dacă te minți pe tine, dacă păstrezi tăcerea de dragul anumitor avantaje, această minciună se va reflecta în arta pe care o produci. Frumusețea și minciuna nu pot conviețui, întotdeauna adevărul și lucrurile nobile vor lucra pentru artă. Sunt convins că artiștii au responsabilități sociale, cum sunt convins că talentul pe care îl deții nu e ceva ce îți aparține. Normal că tu îl exploatezi prin muncă asiduă care îți poate provoca suferință, dar în general cred că a fi încredințat cu așa ceva e un noroc, deții un talent și ești responsabil pentru el, iar dacă acest talent atrage un număr mare de oameni, atunci automat nu mai ești responsabil doar pentru tine și talentul tău, ci și pentru ei. Cel mai bun lucru pe care-l poți face, chiar dacă suntem cu toții diferiți, e să militezi pentru lucrurile fundamentale: iubirea, lumina, adevărul, bunătatea – pentru mine asta reprezintă o responsabilitate. Muzica mea nu se adresează oamenilor care au loc pentru război în sufletul lor, să ucizi e cel mai rău lucru pe care-l poți face aproapelui tău.

Cât despre anularea artistului rus, nu am competența necesară pentru a vorbi despre asta, nu am experimentat asta vreodată, cu excepția unui singur concert anulat în Düsseldorf, un concert programat înainte de izbucnirea războiului, care a fost anulat de organizatori din cauza șocului și e de înțeles… cu toții am fost șocați. Nu poți lupta de unul singur împotriva unui val imens de negativitate. Cunosc mulți artiști care nu sunt anulați și care au fost împotriva războiului de dinainte de acest conflict, conceptual vorbind. Cred că dacă tu nu te anulezi, nimeni nu te poate anula. Nu e vorba despre o forță exterioară care te anulează, până la urmă totul se reduce la credințele tale, la sufletul tău. Nu m-am confruntat niciodată cu așa ceva, cred că este foarte dificil, dar e ușor de văzut cine este controlat în arta lui de regimul politic și cine e sincer și egal cu el însuși. Cum am mai spus, scena funcționează ca un microscop, oricine ajunge acolo devine vulnerabil și transparent, iar asta mă bucură. Publicul meu are încredere în arta mea, nici nu consider necesar acum să menționez că principiile mele sunt incompatibile cu războiul, compun sub acest crez demult, din 2017. Întrebarea asta încă e dureroasă pentru mine și voi spune doar că e relevant pentru conflict, probabil, dar eu nu aș acționa așa. Aș analiza fiecare caz în parte, fiecare poveste. Oamenii nu pot fi puși la grămadă, există foarte mulți oameni nevinovați, cum în fiecare țară există și oameni buni, dar și oameni răi. Asta nu are nicio legătură cu naționalitatea, religia, sexul sau rasa. Totul se rezumă la două noțiuni foarte simple: există oameni buni și oameni răi, iar mesajul meu ar fi să încercăm să fim cu toții oameni buni.

Procesul creativ este un proces continuu, în permanentă desfășurare. Având în vedere (și) frământările culturale provocate de contextul geopolitic actual, crezi că muzica ta se va schimba? Cum ți-ai descrie muzica în acest moment?

Cred că asta e inevitabil. Evoluăm, învățăm, suntem într-o continuă schimbare, chiar dacă lucrurile esențiale din noi rămân aceleași. Muzica mea nu se va schimba în esența ei, dar temele se vor schimba cu siguranță, pentru că mă voi alinia mereu la prezent și voi rămâne aproape de oameni. Deși uneori nu pare, nu am fost niciodată interesat de lucruri mărețe, nu am asemenea idealuri – de exemplu, în Chronos, m-am gândit la relația dintre oameni și aceste coordonate gigant, haotice, cum se raportează ei la ele, cum le influențează acestea viața, care poate părea insignifiantă în univers. Voi rămâne focusat pe temele care mă frământă, cum ar fi oamenii trimiși în lagăre de muncă, trimiși la război, lucruri pentru care strămoșii noștri s-au luptat în zadar să le evite. The face of our father, suita mea din 2017, vorbește despre prevenirea războiului, chiar una dintre părți este intitulată “There will be no war after this one” – cu siguranță înțelegi la ce mă refer aici. Bunica mea, căreia i-am dedicat această piesă, se află acum în Ukraina. Nu și-a imaginat vreodată că va fi martorul unui nou război, mai ales în acest context, iar pentru mine asta este extrem de dureros.

Pentru Babylon Songs, o suită în șapte părți (pian și percuție) pentru contratenor și tenor, am folosit scrieri babiloniene, texte biblice, despre evrei, despre evreii din Anglia, până la texte despre cel de-Al Doilea Război Mondial. Anumite fragmente biblice, cum e cel despre Cain și Abel, care vorbește despre exil, despre refugiați, despre aceste lucruri care există dintotdeauna și nimănui nu pare să-i pese de ele.

Procesul creativ într-adevăr este un proces în continuă schimbare, dar empatia mea pentru oameni va rămâne o constantă, chiar dacă nu va fi expusă ostentativ, mă voi concentra în continuare pe lucrurile mărunte, pe fragilitățile umane, căci pentru mine proporțiile cosmice nu au nicio valoare.

Documentându-mă pentru discuția noastră, descoperind că scrii atât de divers (muzică simfonică și de cameră, muzică de balet, teatru și film, lucrări pentru pian etc), mi-am amintit de Leonard Bernstein, care spunea că „muzica este cel mai profund nivel de comunicare cu oamenii”. Ce este pentru tine muzica?

Leonard Bernstein a fost, într-adevăr, o minte strălucită, poți găsi expresii demne de a fi citate în toate discursurile lui și da, muzica este comunicare, muzica e limbajul universal, limbajul fără frontiere și, pentru mine, muzica nu reprezintă o muncă, un job, ci un mod de a trăi. A trăi înseamnă a crea, a reflecta, a simți, a suferi, a iubi, evident – multă iubire – și a vindeca. Cred că muzica e în subsidiar ce ar putea fi umanitatea într-o lume utopică, imaginară, lipsită de gravitate, lipsită de lucruri care limitează existența noastră materială. Cred că noi suntem, de fapt, muzica, doar că în altă dimensiune; muzica e echivalentul nostru dintr-o altă lume, în care nu există mortalitate. Sper că nu e prea plictisitor și filozofic, mulțumesc.