Misofonie

Mi-ar plăcea ca leandrii să nu fie otrăvitori
Și să nu fie nevoie de vacanțe.
Mi-ar plăcea să nu fie nevoie să plec nicăieri
Doar ca să mă contaminez chiar și puțin
Cu liniștea altcuiva
aparentă,
temporară,
în fond o altă păcăleală.
Așa cum alți oameni se tem
de întuneric,
de înălțime,
de eșec,
de moarte,
Așa îmi este mie teamă de zgomot.
O teamă stranie
Ca atunci când aspir
la sfârșitul vacanței
nisipul din mașina familiei
Sau ca atunci când nu-mi amintesc ce voiam să spun
în timp ce vorbesc în public,
Ca atunci când copiii fac febră
Sau ca atunci când cineva spune
„Liniștea vine din interior.”

Însemnări dintr-un timp trăit
dintr-o expoziție a pictorului Ștefan Câlția

În dimineața cu bălți de noroi
presărate pe drum,
Înăuntru se auzeau totuși
câteva lucruri liniștitoare,
dar atât de încet de parcă nici nu ar fi existat.
În plan îndepărtat, sistemul de ventilație al muzeului,
Precum ploaia de toamnă pe un acoperiș din tablă,
Apoi mâna copilului hașurând un fundal,
Lăsat singur într-o sală plină de monștri
Și aproape de bătăile inimii, lângă o draperie,
Poeta citindu-le copiilor.
În dimineața de după ploaie,
Am văzut viața pictorului
În tinerețe.
În prim-plan, perpetuarea răului
La infinit.
Monștri
Care se înmulțesc,
Care devorează,
Care se autodevorează,
Care suprimă restul realității,
Cu o poftă de invidiat.
Am căutat cu disperare un plan secund, un fundal hașurat, dar nu am găsit nimic.
Orice prim-plan este monstruos pentru că te forțează
Să-ți imaginezi tinerețea cuiva.
Și totuși am găsit culegătoarea de ierburi,
Am găsit îngerul,
Am găsit casa care plutește liniștit pe spinarea peștelui.
Erau undeva, în fundal.
Niciodată să nu-ți mai întorci privirea până când nu se limpezește fundalul, mi-am zis.
– Ce ai desenat?, am întrebat copilul.
– Un monstru cu o fată în fundal, mi-a răspuns.

***

Mi se pare rușinos și nedrept că ne-am obișnuit cu încă un război,
Mi se pare rușinos și nedrept că validăm ideea de război chiar și prin faptele noastre cele mai
generoase.
Ajutorul smulge din durere și pune altceva în loc, dar nu neagă ideea de război,
nu neagă absurdul distrugerii.
Ne uităm din peșteră la umbrele ideilor umane cum se mișcă nestingherite în continuare,
Ne uităm la propria istorie și fotografiem cadre noi de introdus în manualele viitorului,
Apoi ne consolăm cu ideea că facem tot ce putem ca să fie un pic mai bine.
Dar dacă nu putem eradica ideile complet greșite, nu ducem oare o existență la rândul ei greșită?
O specie care nu poate eradica absurdul propriilor creații este o specie eșuată.
Pentru că
nimic nu poate compensa crima, nimic nu poate compensa violul, nimic nu poate compensa războiul.
nici măcar bunătatea,
apanajul umanității în toate discursurile.
Viața nu este însă discursivă, viața nu este coerentă,
viața este tot ce sparge discursul,
iar viața în război este doar conștientizarea permanentă a morții.
Nu te poți obișnui cu războiul decât dacă te afli în afara lui.
Nu te poți obișnui cu războiul
decât dacă pentru tine el este o idee care se mișcă pe peretele peșterii reci
în care trăiești fără să conștientizezi încă moartea.