Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Anca CHIMOIU

Întâlnirea

– Domnișoară, permiteți-mi să vă întreb ceva.

S-a oprit în fața lui, așteptând. Ar fi pus jos sacoșele cu ghete și pulovere și sarafane. Ia te uită, așa ar fi fost Kurt Cobain la vârsta asta, s-a gândit. Așa ar fi arătat. Mai mult ca sigur. I-ar fi plăcut un interviu cu el. „Kurt Cobain trăiește pe Strada Lipscani”, ar fi preluat tabloidele. 

– Știți cumva de câte rochițe și bluzițe are nevoie lumea asta?

– Poftim?  

N-a auzit bine, era dusă pe gânduri. 

– Ca să se izbăvească, vreau să spun. – a continuat pe același ton egal bătrânul. 

Săracul, era dus cu pluta.  

– Văd că n-ați înțeles: de câte bluzițe, rochițe și fustițe are nevoie lumea asta ca să se izbăvească? 

Clar era dus cu pluta. Nici nu se putea altfel. 

– Chiar așteptați un răspuns la întrebarea asta? 

Ar fi vrut să adauge și „stupidă” , dar cuvântul s-a oprit pe buze. Bătrânul o fixa cu o privire albastră și apoasă. I-ar fi venit bine puloverul gri, da, i-ar fi pus ochii în evidență. Kurt Cobain. Pictorialul grunge. Era deja târziu. Întârziase la redacție.  

Seara a ieșit cu fetele la un suc în cartier. Le-a povestit întâmplarea cu bătrânul, pe urmă au făcut concurs de întrebări stupide. Nu mai ține minte niciuna, prea erau lipsite de sens, dar au râs mult, au râs de s-au prăpădit. Apoi ea a privit în paharul gol de limonadă și a spus că nu știe de ce și cum, dar întrebarea bătrânului o întristase.    

– Ești prea sensibilă, dragă. Prea le plângi la toți de milă, a spus o colegă mai în vârstă. 

Și cu asta seara lor s-a încheiat destul de abrupt. A dormit puțin și prost. De dimineață a pierdut o grămadă de vreme încercând să-și compună o ținută potrivită. Hainele alese de cu seară nu-i mai plăceau, bașca se făcuse dintr-o dată neașteptat de frig. Nu, nu fusta galbenă. Nici pantofii verzi. Rochia albastră, nici pomeneală. Într-un târziu a scos din fundul dulapului un pulover kaki și o pereche de ghete, ascunse bine între sacul cu prosoapele de plajă și cel cu echipamentul de sală. Visase ceva, știa sigur că visase, dar nu își putea aminti ce anume. 

„Urmează stația Unirii cu peronul pe partea dreaptă.” Asta era. Stătea pe un fel de tron. Purta un mantou din colecția de toamnă a Donnei Karan și în brațe ținea o geantă Hermes. Acea geantă Hermes pe care și-o dorise dintotdeauna. Iar capul, capul îi era înconjurat de o aură de sfânt.  „Urmează stația…” Mereu i se păruse stupid anunțul ăsta, dar uite că acum se dovedea mai mult decât util. Trebuie să schimbe peronul, să ia trenul în sens invers încă o stație. Acum chiar că avea să întârzie la ședința de redacție. Avea să suporte iar privirea acră a redactorului-șef. A scotocit îndelung după telefon în geanta prea mare. Agendă, creion, un pix, încă unul, trusă de farduri, reportofon, parfum, port chei, husă de telefon, goală ca de fiecare dată. Într-un final a reușit să trimită un sms prin care anunța că o treabă urgentă și neprevăzută o împiedica să participe la ședință. Acum avea o dimineață întreagă numai pentru ea.  

A ieșit din metrou la stația la care coborâse din greșeală. O să bea o cafea și-o să bată magazinele din centru, asta o să facă. Poate dă iar peste bătrân, i-ar plăcea să-l descoasă un pic. Ce naiba îl apucase să îi pună tocmai ei întrebarea? O cunoștea cumva? Era la curent cu jurnalele de modă? De ce tocmai ea, din câtă lume se vânzolea pe stradă la ora aia? Iar întrebarea, întrebarea aia absurdă. Cât de nebun să fii să pui în aceeași propoziție rochițele, bluzițele și izbăvirea lumii? Amuzant moșul, până la urmă. Ce-o apucase să-l ia în serios? Oricum, îi stătea într-un mare fel pe tron, cu mantoul descheiat și geanta Hermes atârnată de braț. Hai că acum chiar îi vine să râdă.

– Nu e, maică, nici un bătrân. Eu nu știu să fie. Ăsta e locul meu. Sunt aici în fiecare zi, de ani buni. Nu, n-am lipsit niciodată. Cum să lipsesc, și-așa nu-mi ajung banii de medicamente. Mai bine îmi dai și tu ceva decât să mă ții degeaba de vorbă, că uite vorbele zboară, se duc și nu se mai întorc. 

Bătrâna și-a frecat palmele una de cealaltă de parcă ar fi avut pe ele fire de făină. Nu e, maică, nici un bătrân. Cuvintele se așezau pieziș peste amintirea ei. Nu e nici un bătrân. Nu e nici un bătrân.

I-a întors spatele femeii și a plecat fără o vorbă. A intrat în primul magazin cu sentimentul că se ascunde. Peste tot, rochițe, bluzițe și fustițe. Albe, roșii, verzi, cu dantele sau fără. Pălării și genți și mărgele. Pantofi cu tocuri înalte și vârfuri ascuțite. Bucăți de cârpă fără caracter. Haine în căutarea unei personaj. Costume inutile își așteptau momentul să intre în scenă. Să intre în scenă și să izbăvească lumea. Bătrânul trona în loja principală. Costumele defilau unul după altul. Unul dintre ele s-a oprit în mijloc pentru aplauze la scenă deschisă. Se apleca prelung, în stânga și în dreapta, florile zburau din sală, manechinul zâmbea. Ochii de plastic negru au privit spre loja centrală, apoi s-au plimbat peste rânduri căutând. Privirea opacă a descoperit-o în spatele draperiei. A tras catifeaua roșie. Inutil. „Domnișoară, vă vine rochia sau vă aduc alt număr? Domnișoară, mă auziți?” 

– Cum adică să îți dai demisia?! OK, înțeleg, te simți vinovată că ai lipsit iar de la ședință. Nici eu nu mă bucur. Dar să pleci așa, după tot ce am investit în tine. Tu știi că ești cea mai talentată de aici. Pictorialul e o provocare, ți l-am dat să te remarci. Alții ar face orice pentru asta. Dar tu, nu, lipsești de la ședințe, întârzii cu termenele de predare, și acuma vrei să mă lași baltă și să pleci. Ce ofertă ai, spune-mi? Ce ofertă ai?  

Redactorul-șef începuse iar cu melodrama. Trebuia să îl oprească chiar acum, altfel avea să peroreze așa cel puțin o oră.

– N-am nici o ofertă. Pe cuvînt. De fapt, mă gândesc să renunț de tot. Să mă apuc de altceva. 

– Altceva? E ridicol! Ce altceva știi tu să faci?

A ieșit din birou cu întrebarea asta în minte și cu promisiunea că se va mai gândi. Nici n-a mai intrat în redacție să le salute pe fete. A ieșit direct în stradă și a mers pe jos în vântul ce ridica de-a valma frunze, praf și pungi de plastic. Acasă a dat drumul la apă în cadă și a intrat în vana aburindă cu un pahar de vin roșu alături. A ieșit abia când apa se răcise de-a binelea. A intrat în pat aproape udă, cu sticla de vin alături. Unde naiba lăsase paharul. Unde era. Unde era ea. 

– Cum, te-am trezit? Nu mai vii? Hai, fată, suntem toate aici, te așteptăm. Pune ceva pe tine și vino. 

Pune ceva pe tine. Uitase complet de nunta aia idioată. A pornit espressorul și a deschis ușile șifonierului cu același gest din copilărie, când deschidea fereastra și privea îndelung parcul din spatele blocului. „Ce faci, nu te-ai îmbrăcat încă? Întârziem, am întârziat deja.” Cuvintele mamei puneau punct de fiecare dată. Chiar și acum, când privea în interiorul dulapului încercând să compună din câteva cârpe un personaj care să o definească. Și-a plimbat mâna peste umerașe. Bluzițe, fustițe, rochițe.  Mătase, in, lână, bumbac, in, mătase, catifea. Umerașele se balansau ușor. Espressorul șuiera de câteva minute. 

– Ce te-ai retras aici singură, domnișoară? 

Avea în față un pahar de gin și un carton cu prea mult roz, pe care numele ei, scris caligrafic în tuș, părea o glumă proastă. Directorul artistic al unui renumit lanț de magazine o privea zâmbind, în timp ce trupul prins într-un costum mult prea strâns se unduia în fața ei cu gesturi feminine. Ia te uită, astăzi facem victime în tabăra adversă, s-a gîndit. 

– Sunt singură? Nici n-am observat. Caut ceva, am în minte o întrebare.

– Întreabă-mă pe mine, șeri, în noaptea asta îți spun orice. Și știu tot ce mișcă în fashion, a continuat tipul, alintându-se ca o starletă la interviu. 

– Nu-i chiar o întrebare de fashion. Sau poate e, cine știe?, a răspuns cu o volubilitate pe care a pus-o pe seama ginului. Apoi a întors pe partea cealaltă cartonul cu numele ei și a scris cu creionul dermatograf întrebarea care nu îi mai ieșea din minte.  

– Ce au rochițele și bluzițele cu izbăvirea lumii?, a întrebat el, în timp ce zâmbetul alcoolizat i se aduna pe chip. Felicia, – a continuat, și ea s-a gândit că e prima oară când îl aude rostindu-i numele – tu… ești bine, fată?!

S-a ridicat de pe scaun și l-a împins ușor într-o parte. A traversat sala cu pași mari și a ieșit pe terasă. Unde putea să dispară. Unde era. Acum un minut, bătrânul o privea din cadrul ușii. 

CITEȘTE ȘI

Silviu GONGONEA

Când mă întorc acasă

Ne-am mutat și cerul are altă culoare
ne-am găsit o casă un loc ne-am regăsit
finețurile gesturilor domestice
șlefuite în ani
Fetița noastră a crescut și ochii ei
au rămas albaștri
Poți iubi poți dărui fără să ceri nimic înapoi
poți trăi fericit
O coțofană dojenește câinele de sus de pe gard
în soarele oblic
ochii lui i se par strălucitori
lătratul lui se aude în tot cartierul de case
Noaptea e întuneric beznă la noi
când mă întorc acasă
aprind lanterna telefonului.

Citește mai mult »

Paul MIHALACHE

Istoria lui FDP

(fragment)

Iulian Ghervas este regizor de film documentar. A cochetat o vreme cu proza scurtă, dar nu a publicat niciodată. Florin mi-a spus că este unul dintre prietenii lui vechi, printre puținii care îl cunosc foarte bine, și că ar trebui neapărat să discut cu el, m-ar ajuta pentru carte. I-am scris pe Facebook și am stabilit să ne vedem miercuri seară,

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: