În ultima săptămână din iulie, bărbatul a fost testat pozitiv și a intrat în izolare la domiciliu, alături de soția sa și de băiatul lor, în vârstă de nouă ani. Locuiau la ultimul etaj al unui bloc-turn din centrul orașului. 

În prima zi a făcut febră, s-a simțit foarte obosit și a dormit aproape toată ziua. Nu a visat nimic. Soția sa a făcut și ea febră, însă nu a reușit să doarmă prea mult din cauza tusei. Băiatul s-a jucat pe Playstation și n-a dormit deloc. 

A doua zi au mâncat din supa de pui pe care ea o făcuse cu două zile înainte. Bărbatul nu prea avea poftă de mâncare și îi venea greu să înghită, dar s-a forțat – corpul avea nevoie de energie pentru a lupta cu boala. Imediat după ce a terminat, ea s-a dus la baie. A ținut-o de frunte în timp ce dădea afară ce mâncase. I-a venit și lui să verse, însă a reușit să se gândească la altceva. I-a făcut un ceai și ea s-a băgat în pat. A vorbit la telefon cu un coleg, după câteva minute a obosit și a încheiat convorbirea. S-a dus în sufragerie și a citit pe canapea. Băiatul a venit să se joace. L-a trimis în dormitor să citească și el ceva. S-a dus fără să protesteze. După un timp, bărbatul a adormit cu cartea în mână. A visat ceva mare apropiindu-se și s-a trezit speriat. În primele secunde n-a știut unde se află, apoi s-a dezmeticit. A pus cartea în bibliotecă și s-a dus în dormitor. Băiatul dormea cu o carte mare la piept. Cartea avea coperți lucioase, frumos colorate. Era una dintre poveștile lui preferate din copilărie. A luat cu grijă cartea și a pus-o pe scaun. Băiatul s-a foit în somn și a mormăit ceva. L-a pufnit râsul. S-a așezat lângă el și l-a sărutat ușor pe păr. A adormit în câteva clipe.

Când s-a trezit, se întunecase. Îl durea spatele. S-a săltat în fund. L-a apucat o criză de tuse. Simțea că se sufocă. L-a simțit lângă el, degețelele lui l-au atins pe braț.

– Ești bine, tati? l-a întrebat băiatul speriat.

A reușit să-și tempereze tusea. A dat din cap:

– Sunt bine.

Băiatul s-a cuibărit lângă el. 

– Am visat ceva urât, tati, a șoptit.

A simțit din nou tusea urcând, dar s-a stăpânit.

– Ce-ai visat?

În a treia zi, băiatul și-a pus masca și a refuzat s-o mai dea jos. Era o masca FFP2. Când l-au întrebat de ce poartă masca, a răspuns că așa îi place lui. Femeia s-a enervat, el s-a amuzat. Lasă-l în pace, i-a spus câteva minute mai târziu, între patru ochi, nu vezi că se plictisește? Nu s-a mai văzut cu prietenii, s-o fi săturat de jocuri și filme. Ce prieteni? a zis ea, n-are niciun prieten, oricum. Ești sigură? Țin minte că l-am văzut săptămâna trecută cu un băiat în fața blocului. Probabil era Matei, a zis ea. Sunt colegi, dar nu sunt prieteni, mai vin uneori împreună de la școală. De unde știi că nu sunt prieteni? a spus el. Femeia a dat din umeri.

N-a vrut să-și dea jos masca nici măcar la masă. Și cum o să mănânci? l-a întrebat ea. Băiatul s-a uitat la el. Am o idee, a zis bărbatul. Vino cu mine! 

S-au dus la baie împreună. A luat o forfecuță din dulap și i-a cerut masca. De data asta, băiatul s-a supus. A decupat o bucată din ea și i-a înapoiat-o. Băiatul și-a tras-o peste față. Cum e? l-a întrebat. A dat din cap. E bine, tati, a răspuns. Mulțumesc! S-a întors să iasă, dar el l-a oprit. Stai un pic, a zis. A luat altă mască și a decupat-o în dreptul gurii, apoi și-a pus-o. S-au privit în oglindă. Arătăm că doi lupi, a zis. Băiatul a râs.

– Multă minte mai ai și tu! l-a certat ea când s-au întors.

– Noi suntem lupi, mami, a zis băiatul.

– Poftim?

– Așa a zis tati. Că suntem lupi. 

– Taică-tu vorbește prostii!

– Ba nu! s-a supărat el. Tu vorbești numai prostii! 

– Hei, hei! a făcut bărbatul.

– Ea nu înțelege nimic! a continuat băiatul furios.

– Vorbește frumos cu maică-ta!

Băiatul și-a plecat fruntea.

– Bine, a oftat. Iartă-mă, mami.

Ea s-a ridicat de pe scaun.

– Sper că ești mulțumit! i-a spus bărbatului și a ieșit din bucătărie. El a dat să spună ceva, dar a renunțat. S-a ridicat și a închis ușa după ea. Băiatul îl urmărea tăcut. S-a întors la masă. 

– Hai să mâncăm, a zis.

– Îmi pare rău, tati, a spus băiatul cu privirea în farfurie.

– Și mie, dar nu mai contează. Poftă bună!

– Dacă vrei, îmi dau jos masca, a șoptit el.

– Poftim? Nici vorbă! Mănâncă!

Aveau friptură cu piure. O vreme au mestecat în tăcere, apoi bărbatul a spus:

– Cum e, lupule?

– Bun, bun, a zis băiatul cu gura plină.

– Știi cum fac lupii când sunt sătui?

– Cum?

S-a lăsat pe spate și a scos un urlet prelung. Băiatul a râs, apoi și-a înălțat și el botul și a urlat către tavan. Peste câteva clipe, ușa s-a deschis.

– Ați înnebunit? Tăceți dracului, vreți să ne spargă vecinii ușa?

– Ce vecini? a râs el. Noi suntem stăpânii pădurii!

– Sunteți doi proști, a mormăit ea și a plecat.

Băiatul a râs, el nu. A rămas o vreme tăcut, apoi a sfâșiat pieptul și a înfulecat o bucată mare.

– Tati, chiar arăți ca un lup! a spus băiatul admirativ.

După ce au terminat, și-au dat jos măștile, băiatul s-a dus în camera lui, iar bărbatul a strâns masa. Și-a turnat apoi puțin whisky și a deschis larg geamul. A pus paharul pe pervaz și și-a aprins o țigară. Nu aveau balcon, nicio locuință din blocul turn nu avea. Soția nici nu voise să audă de apartament când aflase asta, însă el reușise să o convingă să-l vadă măcar – prețul era bun, poziția era bună. A expirat fumul și a luat încă o înghițitură. De la înălțimea aceea amețitoare oamenii arătau ca niște furnici. Mai bine, cine naiba are nevoie de oameni, și-a spus și a surâs. Era cald, chiar și acolo sus era groaznic de cald, iar ei nu aveau aer condiționat. Și era liniște, o liniște care de obicei îi plăcea, dar care acum începuse să-l deranjeze. Un porumbel s-a ridicat în zbor. A apucat să-l urmărească două-trei clipe înainte să se piardă. A mai rămas o vreme la geam, privind în dreapta și-n stânga, către ferestrele vecinilor. Ferestrele au rămas închise. A terminat țigara și a golit paharul. Se simțea amețit. N-ar fi trebuit să bea și să fumeze în situația lui, dar asta era. A ieșit din bucătărie. Ușa dormitorului ei era închisă. La fel și a puștiului. Se simțea rău, îl durea capul și-i venea să verse. S-a dus în camera lui și s-a întins pe pat. A închis ochii. Capul îi vâjâia. A simțit că se cufundă în el. Înainte să adoarmă a văzut un bot mare, alb, pătat de sânge. Era sânge? În timp ce se întreba asta, s-a făcut întuneric. 

A visat din nou ceva mare apropiindu-se. Forma s-a oprit lângă el. În somn, a perceput o răsuflare moale, poate a lui? Poate. A rămas o vreme lângă el, apoi forma s-a îndepărtat încet. Răsuflarea însă a rămas și a crescut în intensitate. A văzut din nou botul, a știut că urma să se deschidă și apoi ceva groaznic avea să se întâmple, dar botul nu s-a deschis și răsuflarea a încetat brusc. Cumva s-a ridicat și a mers, a plutit, a mers prin întuneric, a ajuns în baie, luna bătea prin ferestruică, s-a privit în oglindă, liniile acelui chip erau și nu erau ale lui, și-a pus masca, a luat un ruj de pe etajeră și a trasat conturul gurii, o gură roșie deschizându-se peste gura lui adevărată, apoi aceea a fost gura lui, iar cealaltă, fosta carne, o iluzie. Ușa s-a deschis, din nou holul întunecat, altă ușă, un pat, în pat dormea ea, pe spate. Era dezbrăcată? Poate, nu-i distingea decât chipul, nările, buzele, răsuflarea ușoară, în rest părea înfășurată în întuneric. A rămas în picioare, lângă pat, privind-o. Între ei, o răsuflare moale, aparent străină. A simțit cea mai mare apropiere pe care o experimentase vreodată față de soția sa, urmată de cea mai pură și rece înstrăinare. Nu pot trăi așa, s-a auzit o șoaptă. Lângă ea a deslușit o formă. La început a crezut că era băiatul, însă și-a dat seama că era mult mai mare. Forma s-a strâns în femeie și mișcarea a avut ceva tandru și ceva înfiorător în ea. Nu pot trăi așa, a șoptit în întuneric.

Când s-a trezit, fruntea îi ardea. A băut un pahar cu apă și și-a luat temperatura. Avea 39 cu 2. A înghițit un paracetamol și i-a bătut la ușă. Niciun răspuns. A deschis ușa. Hei, dormi? a zis. Patul era gol. A aprins lumina. S-a dus la baie. A căutat-o prin tot apartamentul. Nici băiatul n-o mai văzuse de la scena din bucătărie. Poate a ieșit să ia ceva de mâncare, și-a spus el. Sau pur și simplu să se plimbe. A apelat-o pe telefonul mobil. Nu a răspuns. Ușa apartamentului era închisă. A căutat cheile peste tot. Aveau două perechi, niciuna nu era de găsit. Fără cheie nu puteau ieși din apartament. Era aproape opt. 

– Unde e mami? l-a întrebat băiatul plângând. 

– A ieșit la plimbare, a zis el, o să se întoarcă, nu-ți face griji.

– Când o să se întoarcă?

– Curând, a spus bărbatul. 

A sunat la mama ei și la o prietenă. Niciuna nu a răspuns.

– Mi-e frică, tati!

– Stai liniștit, o să se întoarcă, ți-am spus.

– Când? Când se întoarce?

De data asta nu i-a mai răspuns. L-a tras ușor spre el și l-a strâns în brațe. 

– Vrei s-o așteptăm împreună? l-a întrebat.

– Da!

S-au instalat pe canapea și au dat drumul la televizor. A sunat-o de câteva ori. În jur de unsprezece puștiul a adormit. A închis televizorul și l-a dus în brațe în dormitor. L-a culcat pe pat, fără să aprindă lumina, și s-a întins lângă el. În întuneric, ochii îi luceau. A rămas treaz toată noaptea.

            În zorii celei de-a patra zile s-a dat jos din pat, a deschis cu grijă ușa și a ieșit. Holul era pustiu. Era liniște. Aerul din apartament părea cumva străin. Apoi a auzit un zgomot. Venea dinspre bucătărie. Ușa era deschisă. A pășit pe gresia rece. Un porumbel se plimba de-a lungul balustradei de tablă din dreptul geamurilor. S-a oprit în mijlocul bucătăriei, privindu-l, pe urmă s-a apropiat și a deschis fereastra. Porumbelul a rămas nemișcat pe pervaz. Își unduia căpșorul. S-au urmărit câteva clipe, apoi bărbatul a întins brusc brațul cu o mișcare violentă și a încercat să-l apuce. Porumbelul a zburat. În urma lui, degetele bărbatului au rămas strânse ca niște gheare. 

S-a dus la baie și a cotrobăit în dulap. Și-a pus masca. A trasat lent cu vârful degetelor gura pictată cu ruj. A intrat în dormitorul ei și s-a întins pe pat. A privit îndelung tavanul până când a văzut chipul unei femei, al ei, poate, apoi chipul s-a șters încet. Înainte să dispară pentru totdeauna, o șoaptă a plutit între ei. Nu pot trăi așa. 

În camera lui, incovrigat pe pat, băiatul geme și plânge în somn. Îl visează din nou – despuiat și singur, pielea îi lucește, poartă masca și urlă, urlă ca un animal, dar e el, tati, știe asta, e el și nu e el, nu e el cel pe care-l știe mami, e el așa cum e, așa cum e firesc, așa e el, așa e el, așa e și el. Te iubesc, tati, murmură buzele lui neîncetat. 

Au rămas fiecare în camera lui aproape toată ziua. Bărbatul simțea febra consumându-i carnea. De câteva ori s-a zvarcolit și a delirat. A văzut o vale albă de piatră și o pădure care acoperea soarele, a auzit un urlet despicând noaptea și a simțit sângele pătându-i buzele. Un miros de moarte înfășurându-i-se în jurul trupului și un miros de viață renăscând. După arsura soarelui, răcoarea ploii. Urletul topindu-se în șoaptă, sfâșierea în mângâiere, frenezie, apoi serenitate, apoi zbatere și, din nou, liniște.

În noaptea dintre zile, bărbatul a deschis ochii. Febra dispăruse. Și-a atins pieptul, stomacul, membrul. S-a dat jos din pat și a ieșit din cameră. Dinspre bucătărie s-a auzit un zgomot înfundat. S-a oprit în prag. În bătaia lunii l-a văzut pe băiat stând în fund pe gresie. Purta doar masca. În palmele lui, un porumbel sfârtecat. Băiatul a ridicat privirea. Masca era mânjită de sânge. Bărbatul a făcut un pas, apoi încă unul și s-a lăsat în genunchi înaintea lui. S-au aplecat amândoi peste rămășițele păsării.