Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

FPP2 – Radu Găvan

În ultima săptămână din iulie, bărbatul a fost testat pozitiv și a intrat în izolare la domiciliu, alături de soția sa și de băiatul lor, în vârstă de nouă ani. Locuiau la ultimul etaj al unui bloc-turn din centrul orașului. 

În prima zi a făcut febră, s-a simțit foarte obosit și a dormit aproape toată ziua. Nu a visat nimic. Soția sa a făcut și ea febră, însă nu a reușit să doarmă prea mult din cauza tusei. Băiatul s-a jucat pe Playstation și n-a dormit deloc. 

A doua zi au mâncat din supa de pui pe care ea o făcuse cu două zile înainte. Bărbatul nu prea avea poftă de mâncare și îi venea greu să înghită, dar s-a forțat – corpul avea nevoie de energie pentru a lupta cu boala. Imediat după ce a terminat, ea s-a dus la baie. A ținut-o de frunte în timp ce dădea afară ce mâncase. I-a venit și lui să verse, însă a reușit să se gândească la altceva. I-a făcut un ceai și ea s-a băgat în pat. A vorbit la telefon cu un coleg, după câteva minute a obosit și a încheiat convorbirea. S-a dus în sufragerie și a citit pe canapea. Băiatul a venit să se joace. L-a trimis în dormitor să citească și el ceva. S-a dus fără să protesteze. După un timp, bărbatul a adormit cu cartea în mână. A visat ceva mare apropiindu-se și s-a trezit speriat. În primele secunde n-a știut unde se află, apoi s-a dezmeticit. A pus cartea în bibliotecă și s-a dus în dormitor. Băiatul dormea cu o carte mare la piept. Cartea avea coperți lucioase, frumos colorate. Era una dintre poveștile lui preferate din copilărie. A luat cu grijă cartea și a pus-o pe scaun. Băiatul s-a foit în somn și a mormăit ceva. L-a pufnit râsul. S-a așezat lângă el și l-a sărutat ușor pe păr. A adormit în câteva clipe.

Când s-a trezit, se întunecase. Îl durea spatele. S-a săltat în fund. L-a apucat o criză de tuse. Simțea că se sufocă. L-a simțit lângă el, degețelele lui l-au atins pe braț.

– Ești bine, tati? l-a întrebat băiatul speriat.

A reușit să-și tempereze tusea. A dat din cap:

– Sunt bine.

Băiatul s-a cuibărit lângă el. 

– Am visat ceva urât, tati, a șoptit.

A simțit din nou tusea urcând, dar s-a stăpânit.

– Ce-ai visat?

În a treia zi, băiatul și-a pus masca și a refuzat s-o mai dea jos. Era o masca FFP2. Când l-au întrebat de ce poartă masca, a răspuns că așa îi place lui. Femeia s-a enervat, el s-a amuzat. Lasă-l în pace, i-a spus câteva minute mai târziu, între patru ochi, nu vezi că se plictisește? Nu s-a mai văzut cu prietenii, s-o fi săturat de jocuri și filme. Ce prieteni? a zis ea, n-are niciun prieten, oricum. Ești sigură? Țin minte că l-am văzut săptămâna trecută cu un băiat în fața blocului. Probabil era Matei, a zis ea. Sunt colegi, dar nu sunt prieteni, mai vin uneori împreună de la școală. De unde știi că nu sunt prieteni? a spus el. Femeia a dat din umeri.

N-a vrut să-și dea jos masca nici măcar la masă. Și cum o să mănânci? l-a întrebat ea. Băiatul s-a uitat la el. Am o idee, a zis bărbatul. Vino cu mine! 

S-au dus la baie împreună. A luat o forfecuță din dulap și i-a cerut masca. De data asta, băiatul s-a supus. A decupat o bucată din ea și i-a înapoiat-o. Băiatul și-a tras-o peste față. Cum e? l-a întrebat. A dat din cap. E bine, tati, a răspuns. Mulțumesc! S-a întors să iasă, dar el l-a oprit. Stai un pic, a zis. A luat altă mască și a decupat-o în dreptul gurii, apoi și-a pus-o. S-au privit în oglindă. Arătăm că doi lupi, a zis. Băiatul a râs.

– Multă minte mai ai și tu! l-a certat ea când s-au întors.

– Noi suntem lupi, mami, a zis băiatul.

– Poftim?

– Așa a zis tati. Că suntem lupi. 

– Taică-tu vorbește prostii!

– Ba nu! s-a supărat el. Tu vorbești numai prostii! 

– Hei, hei! a făcut bărbatul.

– Ea nu înțelege nimic! a continuat băiatul furios.

– Vorbește frumos cu maică-ta!

Băiatul și-a plecat fruntea.

– Bine, a oftat. Iartă-mă, mami.

Ea s-a ridicat de pe scaun.

– Sper că ești mulțumit! i-a spus bărbatului și a ieșit din bucătărie. El a dat să spună ceva, dar a renunțat. S-a ridicat și a închis ușa după ea. Băiatul îl urmărea tăcut. S-a întors la masă. 

– Hai să mâncăm, a zis.

– Îmi pare rău, tati, a spus băiatul cu privirea în farfurie.

– Și mie, dar nu mai contează. Poftă bună!

– Dacă vrei, îmi dau jos masca, a șoptit el.

– Poftim? Nici vorbă! Mănâncă!

Aveau friptură cu piure. O vreme au mestecat în tăcere, apoi bărbatul a spus:

– Cum e, lupule?

– Bun, bun, a zis băiatul cu gura plină.

– Știi cum fac lupii când sunt sătui?

– Cum?

S-a lăsat pe spate și a scos un urlet prelung. Băiatul a râs, apoi și-a înălțat și el botul și a urlat către tavan. Peste câteva clipe, ușa s-a deschis.

– Ați înnebunit? Tăceți dracului, vreți să ne spargă vecinii ușa?

– Ce vecini? a râs el. Noi suntem stăpânii pădurii!

– Sunteți doi proști, a mormăit ea și a plecat.

Băiatul a râs, el nu. A rămas o vreme tăcut, apoi a sfâșiat pieptul și a înfulecat o bucată mare.

– Tati, chiar arăți ca un lup! a spus băiatul admirativ.

După ce au terminat, și-au dat jos măștile, băiatul s-a dus în camera lui, iar bărbatul a strâns masa. Și-a turnat apoi puțin whisky și a deschis larg geamul. A pus paharul pe pervaz și și-a aprins o țigară. Nu aveau balcon, nicio locuință din blocul turn nu avea. Soția nici nu voise să audă de apartament când aflase asta, însă el reușise să o convingă să-l vadă măcar – prețul era bun, poziția era bună. A expirat fumul și a luat încă o înghițitură. De la înălțimea aceea amețitoare oamenii arătau ca niște furnici. Mai bine, cine naiba are nevoie de oameni, și-a spus și a surâs. Era cald, chiar și acolo sus era groaznic de cald, iar ei nu aveau aer condiționat. Și era liniște, o liniște care de obicei îi plăcea, dar care acum începuse să-l deranjeze. Un porumbel s-a ridicat în zbor. A apucat să-l urmărească două-trei clipe înainte să se piardă. A mai rămas o vreme la geam, privind în dreapta și-n stânga, către ferestrele vecinilor. Ferestrele au rămas închise. A terminat țigara și a golit paharul. Se simțea amețit. N-ar fi trebuit să bea și să fumeze în situația lui, dar asta era. A ieșit din bucătărie. Ușa dormitorului ei era închisă. La fel și a puștiului. Se simțea rău, îl durea capul și-i venea să verse. S-a dus în camera lui și s-a întins pe pat. A închis ochii. Capul îi vâjâia. A simțit că se cufundă în el. Înainte să adoarmă a văzut un bot mare, alb, pătat de sânge. Era sânge? În timp ce se întreba asta, s-a făcut întuneric. 

A visat din nou ceva mare apropiindu-se. Forma s-a oprit lângă el. În somn, a perceput o răsuflare moale, poate a lui? Poate. A rămas o vreme lângă el, apoi forma s-a îndepărtat încet. Răsuflarea însă a rămas și a crescut în intensitate. A văzut din nou botul, a știut că urma să se deschidă și apoi ceva groaznic avea să se întâmple, dar botul nu s-a deschis și răsuflarea a încetat brusc. Cumva s-a ridicat și a mers, a plutit, a mers prin întuneric, a ajuns în baie, luna bătea prin ferestruică, s-a privit în oglindă, liniile acelui chip erau și nu erau ale lui, și-a pus masca, a luat un ruj de pe etajeră și a trasat conturul gurii, o gură roșie deschizându-se peste gura lui adevărată, apoi aceea a fost gura lui, iar cealaltă, fosta carne, o iluzie. Ușa s-a deschis, din nou holul întunecat, altă ușă, un pat, în pat dormea ea, pe spate. Era dezbrăcată? Poate, nu-i distingea decât chipul, nările, buzele, răsuflarea ușoară, în rest părea înfășurată în întuneric. A rămas în picioare, lângă pat, privind-o. Între ei, o răsuflare moale, aparent străină. A simțit cea mai mare apropiere pe care o experimentase vreodată față de soția sa, urmată de cea mai pură și rece înstrăinare. Nu pot trăi așa, s-a auzit o șoaptă. Lângă ea a deslușit o formă. La început a crezut că era băiatul, însă și-a dat seama că era mult mai mare. Forma s-a strâns în femeie și mișcarea a avut ceva tandru și ceva înfiorător în ea. Nu pot trăi așa, a șoptit în întuneric.

Când s-a trezit, fruntea îi ardea. A băut un pahar cu apă și și-a luat temperatura. Avea 39 cu 2. A înghițit un paracetamol și i-a bătut la ușă. Niciun răspuns. A deschis ușa. Hei, dormi? a zis. Patul era gol. A aprins lumina. S-a dus la baie. A căutat-o prin tot apartamentul. Nici băiatul n-o mai văzuse de la scena din bucătărie. Poate a ieșit să ia ceva de mâncare, și-a spus el. Sau pur și simplu să se plimbe. A apelat-o pe telefonul mobil. Nu a răspuns. Ușa apartamentului era închisă. A căutat cheile peste tot. Aveau două perechi, niciuna nu era de găsit. Fără cheie nu puteau ieși din apartament. Era aproape opt. 

– Unde e mami? l-a întrebat băiatul plângând. 

– A ieșit la plimbare, a zis el, o să se întoarcă, nu-ți face griji.

– Când o să se întoarcă?

– Curând, a spus bărbatul. 

A sunat la mama ei și la o prietenă. Niciuna nu a răspuns.

– Mi-e frică, tati!

– Stai liniștit, o să se întoarcă, ți-am spus.

– Când? Când se întoarce?

De data asta nu i-a mai răspuns. L-a tras ușor spre el și l-a strâns în brațe. 

– Vrei s-o așteptăm împreună? l-a întrebat.

– Da!

S-au instalat pe canapea și au dat drumul la televizor. A sunat-o de câteva ori. În jur de unsprezece puștiul a adormit. A închis televizorul și l-a dus în brațe în dormitor. L-a culcat pe pat, fără să aprindă lumina, și s-a întins lângă el. În întuneric, ochii îi luceau. A rămas treaz toată noaptea.

            În zorii celei de-a patra zile s-a dat jos din pat, a deschis cu grijă ușa și a ieșit. Holul era pustiu. Era liniște. Aerul din apartament părea cumva străin. Apoi a auzit un zgomot. Venea dinspre bucătărie. Ușa era deschisă. A pășit pe gresia rece. Un porumbel se plimba de-a lungul balustradei de tablă din dreptul geamurilor. S-a oprit în mijlocul bucătăriei, privindu-l, pe urmă s-a apropiat și a deschis fereastra. Porumbelul a rămas nemișcat pe pervaz. Își unduia căpșorul. S-au urmărit câteva clipe, apoi bărbatul a întins brusc brațul cu o mișcare violentă și a încercat să-l apuce. Porumbelul a zburat. În urma lui, degetele bărbatului au rămas strânse ca niște gheare. 

S-a dus la baie și a cotrobăit în dulap. Și-a pus masca. A trasat lent cu vârful degetelor gura pictată cu ruj. A intrat în dormitorul ei și s-a întins pe pat. A privit îndelung tavanul până când a văzut chipul unei femei, al ei, poate, apoi chipul s-a șters încet. Înainte să dispară pentru totdeauna, o șoaptă a plutit între ei. Nu pot trăi așa

În camera lui, incovrigat pe pat, băiatul geme și plânge în somn. Îl visează din nou – despuiat și singur, pielea îi lucește, poartă masca și urlă, urlă ca un animal, dar e el, tati, știe asta, e el și nu e el, nu e el cel pe care-l știe mami, e el așa cum e, așa cum e firesc, așa e el, așa e el, așa e și el. Te iubesc, tati, murmură buzele lui neîncetat. 

Au rămas fiecare în camera lui aproape toată ziua. Bărbatul simțea febra consumându-i carnea. De câteva ori s-a zvarcolit și a delirat. A văzut o vale albă de piatră și o pădure care acoperea soarele, a auzit un urlet despicând noaptea și a simțit sângele pătându-i buzele. Un miros de moarte înfășurându-i-se în jurul trupului și un miros de viață renăscând. După arsura soarelui, răcoarea ploii. Urletul topindu-se în șoaptă, sfâșierea în mângâiere, frenezie, apoi serenitate, apoi zbatere și, din nou, liniște.

În noaptea dintre zile, bărbatul a deschis ochii. Febra dispăruse. Și-a atins pieptul, stomacul, membrul. S-a dat jos din pat și a ieșit din cameră. Dinspre bucătărie s-a auzit un zgomot înfundat. S-a oprit în prag. În bătaia lunii l-a văzut pe băiat stând în fund pe gresie. Purta doar masca. În palmele lui, un porumbel sfârtecat. Băiatul a ridicat privirea. Masca era mânjită de sânge. Bărbatul a făcut un pas, apoi încă unul și s-a lăsat în genunchi înaintea lui. S-au aplecat amândoi peste rămășițele păsării.

CITEȘTE ȘI

Alex HIGYED

vederi parțiale (1)

problemele vin și se surpă de sub picioare unde nestrămutați
se pocnesc și se pupă copii flori și încearcă să zboare mici bucăți
de sticlă rămase stinse și conectate la intensitatea cerebrală
când mintea mai puțin vocală își reîncearcă ultimele stări de bine

tata zicea că în casa noastră nu se corelează binele cu proprietatea și
ceea ce nu ne susține

Citește mai mult »

Carla BOBOC

mind mapping my own destruction

cât simț al maternității încape într-un om fără copii
a cărui blândețe dispare la primul gând
despre coordonarea vieții după valori abstracte
puterea adultului devine pură imaginație într-un moment de vulnerabilitate
biet creier neajutorat într-un corp lipsit de vitamine
vitalitate creatoare înscrisă în sânge și pierdută prin experiența cu oameni

I’m mind mapping my own destruction

ierarhia principiilor nu creează

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: