Revista Tomis

Florin Dumitrescu

Facebook
Twitter
WhatsApp

[Cum pot ouăle de broască]

Cum pot ouăle de broască
din adâncuri să privească
cerurile lumilor
din afara lumii lor

Scuipăturile de stele
cum de-și oglindesc în cele
mai obscure turbării
umbrele de peste zi

Cum visează nautilii
fracțiile din cochilii
unde-au să-și înhaibure
rațiunea tulbure

Toate astea cum de vin
de-unde vin și cum devin
logos creatură simț
ai să afli fărʼ să simți

Vierme ambiguu

Sacre du printemps în curtea blocului
Vecinii cu mături și greble
ardeau uscăturile („că așa trebʼie”)
și se dezmorțeau în jurul focului

Mie mi-a rămas să adun pietrele
lângă pubele într-o grămadă
mai dosit așa să nu le vadă
când duc gunoiul cumetrele

Iată-mă la ultimul cataroi
Stătea acolo de-o veșnicie
L-am desprins cu greu și apoi
i-am întors fața nevăzută mie

Larvele se zbiceau în volute
limacșii își dezveleau prișnițele
și-n van căutau coropișnițele
căi de fugă neprevăzute

Un întreg microcosm mișunând
priveam de sus din Olimp
Am ținut piatra în mână un timp
apoi am repus-o pe pământ

Mi-au rămas pe retină pleiade
de gâze orbite instantaneu
ca-ntr-un boț de rășină încleiate
și-ntr-un colț de crevasă chiar eu

realmente buimac de real
stau chircit sunt vierme ambiguu
părtășind lumina și frigul
cu vecinii de bloc mineral

Dom’ Ionescu

Sunt un bătrân care se simte june
Pastilele de hipertensiune
le hăpăiesc din zbor ca pe semințe
Scuip ca pe coji adagii și sentințe

Sunt un tataie care se cănește
și care poartă geaca băiețește
Din mers arunc un ochi înspre vitrine
și văd un puști făcând mișto de mine

Sunt un satir ce-abia-abia mai mursecă
în sec la pufușorul fin de piersică
pe care nu-l mai poate-acum ajunge
dar nici din amintiri să și-l alunge

Sunt un senior rămas mereu speranță
sunt un student în veșnică restanță
un fluture ce-n fiecare floare
s-adaste-un timp ar vrea dar timp nu are

Nu știu ce dans e ăsta deși cred că
sunt cel mai cultivat din discotecă
Sunt singurul din ritm ce pierde ringul
sunt ultimul sunt unicul sunt singur

Podul

Da, știu, podul sub noi se clatină,
la fiecare pas, păzea:
putem să ne trezim în mlaștină
ori să adormim în ea.

Tu ai pornit din partea cealaltă
și te apropii tremurînd.
Știi, da? podul mai tare freamătă
când te simte fără avânt.

Eu sunt deja la mijlocul drumului.
Te văd venind și mă tem că
nu-i pod să reziste la cumulul
de euforie latentă.

Șipcile sub pași dau să scapete
ah, și eram atât de aproape…
Ce facem? Dăm înapoi spre capete
sau ne unim îmbrățișați în ape?

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: