Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Dan Perșa – Amintiri de la „Tomis”

În amintirea lui Florin Șlapac

Florin Şlapac a fost un constănţean get-beget, Constanţa era locul unde se simţea cel mai bine din întreaga lume, era acasă. Cât a fost student a dus dorul (şi făcea dese vizite) oraşului natal. Şi de câte ori a fost plecat undeva, fie şi perioade scurte, abia aştepta să se întoarcă la malul Mării Negre.

     Florin a fost un boem. Nu aşa cum înţeleg unii boema, ca legată de alcool şi nopţi pierdute, luând exemplul boemei pariziene din anii de glorie. Boemul este mai degrabă un om care nu-şi asumă responsabilităţi publice. Ar fi putut face o carieră politică sau ar fi putut înălţa un imperiu economic, dată fiind capacitatea lui intelectuală excepţională, dar, ca şi Eminescu altădată, ce a spus: „eu rămân ce-am fost, romantic”, Florin a fost şi a rămas scriitor. Ştia foarte bine că este un scriitor înnăscut şi că aceasta era menirea lui pe lume. În Constanţa avea un traseu. Se trezea dimineaţa, urca în maşină, trecea pe la poştă să-şi ridice corespondenţa, mergea să plătească facturile. Ne întâlneam deseori pe la orele prânzului şi făceam câte-un drum undeva să mâncăm ceva deosebit. Bunul său gust inegalabil se răsfrângea şi în domeniul culinar. Căuta mâncăruri rafinate, deosebite. Era un gourmet, cum spunea el, adică un fin degustător, făcând distincţia de gurmanzi, acei oameni care înghit oale de mâncare cu orice, ca să se simtă plini. Era şi un degustător de băuturi. Dar cele mai fine băuturi. Un 25 ml, pentru a simţi gustul. Dar mi-a mărturisit că în tinereţe, din bravadă, bea băuturi tari dintr-o halbă..

  Căuta băuturile aparte, cerceta peste tot. Descoperea câte-o bere făcută de călugării de nu ştiu unde, câte-un vin, cum a fost cel de Sâmbureşti. Era vinul pe care îl bea Ceaşusecu. A găsit o sticlă nu ştiu unde şi-a venit la blocul unde locuiam, eu am coborât din casă „Ia să vedem cum e” şi-am gustat în maşină (era caniculă) câte-un degetar… Din când în când beam câte-o bere. Una singură, rece. Lui îi plăcea Stella Artois. Şi fuma Dunhill International, ţigări pe care le găsea la un chioşc, undeva aproape de intersecţia dintre Bulevardul Tomis şi Bulevardul Mamaia, loc ce intra în traseul său zilnic… Nu făcea plajă, dar când era foarte cald, mergea să facă o baie scurtă în mare, fără a zăbovi la soare…

     Adevăratul său debutul editorial vine abia în 1985 cu romanul Matei şi Eva. Dacă îmi amintesc bine, romanul său a stat ani buni la editură până să apară. Erau acei ani de tristă amintire, când cărţile erau greu acceptate în planurile editoriale. Dar când a apărut, a fost remarcată pe dată originalitatea artistică a noului prozator. Totuşi, cartea nu are încă o analiză critică serioasă. Ea se compune din două romane. Unul este romanul Matei, avându-l ca protagonist pe Matei, iar celălalt este Eva. Eva este un roman scris de personajul Matei! Un personaj devine autor! Este un roman în care compoziţia joacă un rol crucial. O compoziţie creată pe zile şi culori. Fiecare capitol reprezintă o zi din săptămână şi stă sub puterea unei culori. De pildă, una din zile este… verde. Pomenesc verdele, deoarece era culoarea preferată a lui Florin Şlapac (verdele intens, crud – nu-i plăcea verdele „gălbejit”, ce-i cu gălbejitura asta, spunea despre verdele „decolorat”). Şi găsim acolo toate numirile verdelui (broticiu, ceadiriu, neftiu, aluniu) şi toate nuanţele verdelui şi tot ce există verde în lume.

     Publică apoi romanul Jucaria (1989), care va fi reeditat într-o ediţie revăzută, în 2000. Jucăria e un roman cu un echilibru ce atinge perfecţiunea. Atât în expresie, cât şi în construcţie. E păcat să plecăm din lumea aceasta, când ne vine sorocul, fără să ne fi înfruptat din aşa frumuseţe. A fost un miracol publicarea romanului în 1989 de către Editura Dacia. El putea fi luat drept un roman anti-totalitar. Şi chiar este. Nu însă în sensul îngust, de roman politic. Ci sunt explorate temeiurile existenţei omeneşti şi condiţia umană, valabile în orice loc şi timp. Şi, mai ales, e urmărit sufletul omenesc. În Jucăria, Florin Şlapac consună cu Kafka, cu Dino Buzzati. Cineva aşezase acest roman în biblioteca personală între Camus şi Kafka. Astfel îi definea substanţa. Dar  este şi o performanţă stilistică amintind de Joyce. S-ar putea afirma despre Jucăria că pune un strălucit punct final existenţialismului, dar cum se pot spune alte lucruri la fel de îndreptăţite despre roman, n-ar fi, catalogându-l în vreun fel, decât să-l reducem faţă de ceea ce e în întregul lui misterios, insondabil, inepuizabil, şi aidoma unui suflet ca un barcaz plimbându-se deasupra noianului primordial.

     Urmează volumul de proză scurtă Centrul schimbător al atenţiei (1990). Puţini prozatori pot scrie şi romane şi proză scurtă. Deşi tot proză, sunt total diferite. Cer alte mecanisme mentale de generare. De pildă, Breban este romancier prin excelenţă. Nu cred că ar putea să scrie proză scurtă. Florin Şlapac reuşeşte această performanţă. De altfel, admirator al lui Joyce, pentru că are, ca scriitor, mari afinităţi cu el, dincolo de punerea în pagină a existenţei omeneşti, Florin avea obsesia expresivităţii. Or, capacitatea de a fi expresiv se pretează atât la roman, cât şi la proza scurtă. Astfel, mobilitatea sa scriitoricească este remarcabilă. El poate subîntinde şi parabole, aşa cum se cere unui roman, dar se poate juca şi în spaţiul mic al prozei scurte cu mecanismele de amplificare necesare relevării sufletului omenesc.

    În 1993 devine redactor al revistei „Tomis” din Constanţa, unde ne-am cunoscut, nimerind în acelaşi birou, după ce am devenit redactori în urma unui concurs pentru nişte posturi eliberate la revistă. După câteva săptămâni, înainte să fi devenit prieteni buni, mi-a spus: „Ştii ce înseamnă Şlapac? Cuvântul există în dicţionarul lui Şăineanu. Înseamnă şmecher”. Vroia să spună că e şmecher, dar nu era tocmai şmecher. Şmecherii sunt descurcăreţii gata să facă bani şi să profite din orice. El era de fapt de-o inteligenţă şi de-o prezenţă de spirit extraordinare. Nu-l interesau banii, dar a fost un mare cuceritor. Putea convinge pe oricine de ceea ce vroia prin argumente, iar energia şi farmecul lui izbândeau. Născut ca Dragon de pământ în zodiacul chinezesc, avea darul comunicării, forţă şi, mai ales, un uriaş optimism. Dragonii scuipă foc, nu? Se spune că dragonul de pământ este cel mai blând. Totuşi, nimeni nu se putea „lua în gură” cu Florin. Argumentele lui erau neaşteptate şi imbatabile. Îmi amintesc o întâmplare. La o întâlnire scriitoricească, unde se aflau şi multe doamne, unul dintre confraţi s-a apucat să spună, cu intenţii vădite de a părea dominant, nişte grosolănii. După care, ca să facă şi mai mult pe deşteptul, s-a scuzat cam aşa: „Scuze, aşa sunt bărbaţii, vorbesc mai fără perdea”. La care Flroin i-a replicat prompt: „Numai ăia mai nesimţiţi” şi i-a închis gura pentru tot restul serii.    

     În revista „Tomis” îşi face de la bun început o rubrică, în care va publica proză extrem de scurtă (circa două pagini A4) număr de număr. Când s-au făcut destul de multe, a adunat aceste bijuterii într-un volum, Salonul refuzaţilor (1998). Personajele lui Florin nu au nimic din personalitatea lui. Dar îi plăceau aceste personaje „perdante”, cufundate în reverii, cum a fost Alexandru din Jucăria şi cum sunt personajele din Salonul refuzaţilor. Găseşti în ele umanitatea întreagă şi găseşti omul (personajul) în momentul cel mai important al vieţii lui. Ceafa unui măcelar este atinsă de suflul îngheţat al morţii…

     Între timp mai publicase, în 1995, La inima fermecată, un roman atipic pentru el. Îl interesează aici mai puţin expresivitatea, cât mai ales feminitatea, sufletul şi spiritul femeii. O carte profundă, cu o temă foarte dificilă. La inima fermecată şi străpunsă de săgeată!

     Publică apoi o carte care a fost o mare surpriză literară: Zăpodie, poem. Este o poveste în versuri. Scrisă cu aceeaşi forţă a expresivităţii de care numai el era capabil şi cu aceeaşi vervă ce îl caracteriza. A scris acest poem pe foi mici de hârtie, cu un creion foarte bine ascuţit. Mi-a mărturisit asta într-o zi. Deci era ceva important modul în care l-a scris. Şi-a urmărit în el să rupă ritmul acela legănat, incantatoriu, ce îl adoptă mai toţi scriitorii noştri buni de la paşoptişti încoace. Să rupi acel ritm, pentru a veni cu un alt ritm, cu totul nou, cu sincope… Numai el se putea gândi la aşa ceva! Zăpodie este una dintre acele scrieri unice, inimitabile, virtuoase.    

     Ultimul său roman este Fără pereche. Un roman al decadenţei, al vieţii umane cuprinse într-un cadru prea strâmt, în care evadările sunt doar în plăceri, fie carnale, fie estetice, de-o clipă. Un roman de atmosferă, dar nu numai, ci cuprinde în el o viziune asupra existenţei.

     Bolnav apoi, luptând cu boala, mi-a spus într-o zi: „Dane, dacă nu există o lume dincolo, atunci viaţa noastră de aici nu are nici un sens”. Vorbele acestea ale lui mi-au schimbat gândurile despre viaţă, despre sensul literaturii, despre cele mai stringente nevoi omeneşti. Oamenii aşteaptă de la literatură nu doar o satisfacţie estetică. Vor şi una care să le întremeze spiritul în lupta permanentă cu Thanatos. Romanul Dincolo l-am scris pentru el, dar n-a apucat să-l vadă.

     Cărţile lui Şlapac alcătuiesc o operă literară ce oferă enorm de mult şi criticii literare şi cititorilor. Aş îndrăzni să spun că este opera celui mai expresiv prozator al literaturii noastre. Şi unul dintre cei mai originali în gândirea artistică. Deschizând căi noi, n-a fost lesne de receptat critic. Uşor receptaţi sunt acei scriitori ce merg pe căi bătute, astfel că există apercepţie pentru scrierile lor.   

     A trecut ceva vreme de când am aflat de moartea altui scriitor al Constanţei, Mircea Ţuglea. Morţile acestea neaşteptate îmi amintesc de fiecare dată că oricine poate muri, în orice clipă, de la noul născut la moşul uitat de Dumnezeu. Doar cel mai bun prieten al meu, Florin Şlapac, nu m-a luat prin surprindere când a murit. M-a sunat cu o zi înainte şi mi-a spus: „Dane, tu eşti prietenul meu şi ţie trebuie să-ţi spun: nu mai am nici o dorinţă de a trăi”. Avea cancer la plămâni, numit „boala tristeţii”. Lui, celui mai puternic om, i-au fost date cele mai grele încercări. I le cunoşteam pe toate. Zecile de operaţii (la una dintre ele doctorul i-a uitat un pansament în corp şi l-a cusut aşa, după ce că oricum era sleit), îi ştiu orele groaznice de la dializă (nu mai ştiu, parcă tot la două zile mergea la spital) cu tot felul de alţi bolnavi care se băteau pe televizorul fixat pe un perete… Şi nu avea voie să bea o bere, un pahar de apă rece… Nu putea să doarmă în pat şi era nevoit să stea noaptea pe un scaun, cu capul pe o pernă aşezată pe birou. Când m-a sunat şi mi-a spus asta, nu am realizat ce se întâmplă, m-am gândit că mi se plânge ca unui prieten, ca să ştiu prin ce trece. Dar eu ştiam prin ce trece. Însă în ziua următoare, cam când mă pregăteam să-l sun ca să-i spun „La mulţi ani!”, pentru că era ziua lui, am primit un apel de pe telefonul său şi ce m-am bucurat, zicând că o să stăm de vorbă. Şi când colo era verişoara lui (cea care l-a ajutat permanent şi vorbea mereu despre ea) şi mi-a spus că Florin a murit. Mi-a trecut pe loc prin minte viaţa lui din ultimii zece ani şi am ştiut că pentru el moartea a fost o eliberare.

Ce om extraordinar a fost! Nu am cunoscut altul cu un asemenea grad de conştienţă, decât, poate, pe Sandu Condoiu.

     Florin era şi povestaş. Povestea, de pildă, despre bucătarii vestiţi, prezentaţi la o emisiune tv – şi ţinea minte toate ingredientele reţetelor. Şi avea o energie binefăcătoare când povestea. A transferat-o în cărţile lui, extraordinarele lui cărţi, dar pentru care nu există apercepţie şi nu le înţeleg decât tot oamenii extraordinari! Acum îi spun eu lui poveşti, îi povestesc de multe ori în gând ce mi se întâmplă. Şi stăm, în mintea mea, la un pahar de bere rece, ca pe vremuri.

CITEȘTE ȘI

GABRIELA PANȚU

GABRIELA PANȚU și-a cumpărat primul aparat foto digital în anul 2016, iar în anul 2017 a absolvit cursul de fotografie al profesorului Radu Grozescu. Gabriela abordează, ]n special,  fotografia de portret și nudul artistic, fotografia de stradă și fotografia de arhitectură. Lucrările Gabrielei Panțu au fost expuse la Mia Photo Fair, Milano (2019); Bucharest Photofest (2020); The Photohouse,  Israel (2021);

Citește mai mult »

Camelia Iuliana RADU

te pot ajunge doar cu gândul uneori visez cum ajungîn iarba de sub etajul camerei taleși arunc pietricele în geam sper ca sunetul repetat să te trezeascăsă mormăi ceva să deschizi fereastramăcar în visul meu pe sub betonul rece al blocului tăuaș zâmbimi s-ar vedea strungăreațami-ar fi teamă că vei închide fereastrasă nu intre țânțarii mai încerc o datăși încă

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: