îmi prezint cu ocazia asta demisia solemnă din „frăţia chiustengeană”, din grupul „constănţenilor subversivi” sau cum s-o mai fi chemînd el, din „generaţia douămiistă” şi toate douămăsurile ei; […] mie însumi munca mi se pare o chestie prostească, inventată de oameni ca să nu se plictisească, numai că eu nu mă plictisesc deloc cu mine însumi, îmi place să observ iarba şi cum au răsărit florile, dar după o zi de muncă nu mai ai chef să faci nimic din toate astea, treci în viteză şi pe lîngă copaci şi pe lîngă păsărele şi nu-ţi răsună în minte decît cursurile pe care trebuie să le ţii, traducerile pe care trebuie să le termini, ce să mai haleşti […]; munca n-are nimic nobil, este pur şi simplu animalică, te împiedică să devii om şi te menţine într-un stadiu abrutizat, şi sunt absolut sigur că marile idei ale omenirii n-au venit de la tipii care băgau la daltă şi ciocan, ci de la unii care au stat pe cîmp şi-au privit cerul, căci tocmai ăştia au avut puterea de-a se desprinde de lumea lor şi de-a o privi din exterior, de a-i da adică o conştiinţă reflexivă; Rafal îmi spunea că oamenii se disting de maimuţe prin memoria lor, prin grija cu care îşi conservă cunoştinţele şi cu care le transmit de la o generaţie la alta, astfel încît să nu mai fie nevoiţi să o ia de la zero (un indiciu că românii, cu al lor „etern reînceput”, ţin cumva de vreo naţie originară, nu?); […] dar şi memoria, i-am spus eu în noaptea aia, privind prin fereastra în care se vedeau deja răsărind zorii deasupra copacului din curte şi-a cuibului suspendat pe cea mai înaltă creangă a lui, memoria însăşi e-un exerciţiu reflexiv, ai nevoie să te închipui aşa pe tine proiectat într-un viitor incert, să-ţi vezi umbra pe fundalul ăsta, pentru a şti ce cunoştinţe anume merită să fie salvate, ce-i va folosi umbrei tale din viitor, trebuie să te dedublezi în cel de-acum şi în cel care te vei transforma, adică, măi Rafal, să ieşi în afara ta, să te părăseşti şi să te uiţi pe tine însuţi, locuindu-l pe cel care vei fi; de-aia nu scriu leii cărţi despre-antilope şi astea nu fac capcane pentru lei, fiindcă n-au nenorocita de capacitate reflexivă care să-i facă să se uite pe ei înşişi, să se vadă cu ochiul din ceafă şi să se mire ce tîmpiţi sunt, ochiul ăsta îl are doar ăla care stă lungit pe cîmp printre flori şi pare că se zgîieşte la cer, în timp ce el de fapt scrutează adîncurile; din cauza asta a scris, băi, Celan cartea aia pe care ţi-am tot zis s-o citeşti, Möhn und Gedächtnis (adică „Mac şi memorie”), fiindcă trebuie să te uiţi/să te adormi pe tine ca să accezi la memorie, […] e o chestie rarisimă la scriitorii români să le simţi ochiul din ceafă, ei par că scriu mai mult cu mîinile decît cu capul, par că îşi muncesc textele, ca şi cum ar cosi iarba (de-aia făcea bancuri Moromete la seceriş în loc să pună mîna pe coasă, îi creştea şi lui ochiul din ceafă, nu crezi?); căcaturile pe care mi le amintesc din viaţa mea de pînă acum nu sunt, nu ştiu cum se face, aproape deloc legate de mine, nu mă ţin adică minte pe mine pur şi simplu, ci doar băgat în tot felul de chestii, vorbind cu cineva sau mîngîind un cîine, trecînd strada pe Fasangasse şi deodată un tir frînînd brusc în faţa mea, de parcă ar fi vrut să mă spulbere ca Schwarzenegger pe robotul ăla ucigaş, am trecut de sute de ori strada cu „fazani”, cum i-am zis, odată chiar am traversat pe roşu prin faţa maşinii poliţiei, sticleţii dinăuntru se uitau cam intrigaţi la mine, dacă mi-aş fi luat seama şi m-aş fi întors sigur m-ar fi oprit, şi probabil aş fi pierdut ceva timp arătîndu-le actele şi alte prostii, dar am continuat să traversez zîmbitor pe roşu, iar ei s-au gîndit poate că sunt vreun vienez distrat, dar din toate drumurile astea către staţia D-ului mi-a rămas în minte doar scrîşnetul de frînă al tirului care venea în viteză, ca pe autostradă, şi care aproape că era să se dea peste cap cînd în sfîrşit a oprit, exact în faţa liniei albe; eu stăteam şi mă uitam ca idiotul la el, eram incapabil să mă mişc, mi se părea că acum-acum mă face plăcintă şi că mai bine profit de clipele-astea ca să-mi chem în memorie flash-urile alea din viaţă pe care le vezi prin filme, derulîndu-se rapid înainte de moartea eroului, mi se pare că mi-au şi trecut prin cap cîteva, cu mine înotînd sau tu mîngîndu-mă dimineaţa, înainte de trezire, dar mai ales am avut senzaţia că n-am făcut mare lucru în viaţă, mor prea tînăr şi n-am nici măcar urmaşi, n-am sădit nici un copac, nu mi-a venit nici o idee atît de deşteaptă încît să justifice vizita mea prin lume; după ce-am reuşit totuşi să traversez strada, înjurînd şoferul care observase stopul atît de tîrziu, mi-am spus că, pînă la urmă, nimeni n-ar fi în stare să găsească, brusc, în acea fracţiune de secundă în care se confruntă cu moartea, un motiv rezonabil care să-i fi dat dreptul de-a trece prin lume, un voucher sau o invitaţie de la Dumnezeu, tradusă şi legalizată la notariat (acum cică au scos nătărăii treaba cu invitaţiile, să vezi cîţi români o să se tot înghesuie să scape din iad); îţi imaginezi că Goethe, luat aşa la surpriză, ar fi exclamat „Faust!”, sau că Einstein i-ar fi dat cu relativitatea? crezi că Shakespeare ar fi zis „gata băi, am găsit: Hamlet!”, şi că da Vinci ar fi băgat la alegere ori Mona Lisa, ori elicopterele lui? căcat, sunt convins că s-ar fi bîlbîit cu toţii, şi că Goethe s-a gîndit vreo şaizeci de ani, ca şi cu Faust-ul lui, la faza aia cu „lumină, mai multă lumină”, pe care s-o dea live, numa’ bună de dicţionarul de maxime; suntem cu toţii fragili în faţa morţii, ne-am sacrifica pentru umanitate doar în direct, cînd chiar vine momentul ăla ne băgăm picioarele, apare deodată un tir care te calcă pe trecerea de pietoni şi-atunci cum să mai salvezi tu lumea, cum să scoţi din buzunar vreo idee şmecheră, ca iepurii din joben, cum să fii subversiv? să-mi zică mie cineva dacă-i mai vine atunci, ca dobitocului de Breton, să scoată puşca şi să tragă la întîmplare în mulţime, sau dacă mai are chef de marşuri şi mitinguri; […] a face parte din ceva presupune fie acceptarea, fie raportarea la un sistem care nu poate fi bazat decît pe eroare, şi înlăuntrul lui actele subversive nu fac prin recul decît să crească sisteme mai complexe, cu ale lor erori invizibile şi fatale, aşa că-n lumea noastră fundamental ratată poate că singura subversivitate nu este decît însăşi ratarea, demisia şi retragerea, flash-urile care-ţi lucesc în minte în aşteptarea tirului care te va strivi, şi care nu-ţi spun decît că trebuie să nu uiţi, să-ţi scrii cartea ta despre antilope şi să nu intri în nici un afurisit de sistem, fiindcă toate sunt de fapt numai capcane puse de antilope acolo ca să te prindă în laţ, şi mă gîndesc c-aici ar fi cazul să bag şi-o maximă, una numa’ bună să intre-n dicţionar, ceva de genul ratarea-i marele act ratat al lumii noastre ratate, sună mişto, nu ţi se pare?

2006, Viena