Fugarii

A treia oară când străbate culoarul, pasagerii devin ei înşişi neliniştiţi şi-l privesc cu suspiciune. Nu pare să-i pese. Păşeşte înainte şi înapoi, aruncând priviri piezişe, oprindu-se ici şi colo, de fiecare dată în dreptul altora, ca o maşină ţăcănind ritmic, în efortul de a sparge codul inamic, încercând mereu alte variante cu aceleaşi variabile. Fluierul împiegatului împinge carcasa greoaie, ce se supune tăcută, mişcarea presându-i coapsa de latul scaunului. Nu s-a gândit că-i va lua atât. În plus, Radu l-a asigurat că aveau să fie acolo. N-ar fi minţit.

Putem ieşi acum, mami?

  Clanţa se mişcă. Pune mână din inerţie pe ea şi-o şi retrage. Te dai, ca fraiera, de gol. Blocată, disfuncţională, stimaţi călători. Îşi freacă palma de şold, până îi amorţeşte furnicătura. 

Cât mai e?

Şşşşş.

Da’.

Nu.

Aici pute, mami. 

Şşşşş.

Da’ pute!

Şşşşş, am zis!

Căutaţi pe cineva?

Nu-l bagă în seamă. Mai face câţiva paşi şi se opreşte. Nici aici.

Când o găsesc, îi rup capu’! N-are cum să scape. Îi şi fata mea. I-am zis, că-i ultima dată cân’ mai accept, da’ io-s prostu’ proştilor? Ce bani? Cum n-am? Mă duc toată ziua la lucru, am destui, da’ unu nu vede, ce-s, prostu’ proştilor? Ce pensie? Că la cinci. Unde-i, atunci? Merge la mă-sa să se-ascundă, de parcă nu ştiu. Las că-l sun.

Monturile degetelor albesc pe bara ţeapănă, de oţel. Priveşte pe geamul îngust. Panglici zdrenţuite flutură hurducat. Se ţine ca o rufă încleştată de sârmă, minute înainte de furtună. Îi e greaţă. Genunchii încep să-i tremure. Ar face orice să-şi distragă atenţia. Aici are doar ochiul ăsta de apă, zgâlţâit, pe care plutesc fâşii de hârtie creponată.

Spune-mi ce vrei de la mine, o implorase. Era prea târziu. 

Tu nu te schimbi, lasă-mă. Ai mai zis că nu te-atingi de alcool, ai zis că poţi să-l laşi oricând, dar nu-i aşa, asta zic toţi ăia de nu se pot lăsa, că ei oricând pot. Lasă-mă să plec, îţi dau pace, nimic nu vreau de la tine, lasă-ne să ne vedem de viaţă şi tu să-ţi vezi de-a ta, atâta vreau! 

Vin după tine, oriunde, nu te las să pleci, îi jurase. E om de cuvânt.

E ultima dată, promit. Mai avem puţin şi-ajungem, nu mai tot miorlăi.

E strâmt, rece şi pute. N-are voie să pună mâna niciunde. Niciodată n-are voie nimic.

Salut, coaie, de ce nu răspunzi?

Salut, am răspuns, ce-i?

Lasă, nu-i, eşti sigur că ăsta-i trenu’?

Da, am vorbit cu Violeta, i-a zis că urcă în ăla de 5.

Sigur nu-s înţelese?

Asta n-am de unde să ştiu.

Sigur nu-i ăsta, să vezi că nu-i ăsta, să vezi ce-i fac.

Pisicuţ, mai avem un pic şi-ajungem.

De unde ştii?

Şşşşş.

Mama ştie mereu când se gată rola.

Când opresc la Braşov, îşi şterge colţul gurii cu dosul palmei. 

Aici coborâţi.

Nu cobor.

Am chemat jandarmii, coborâţi de bunăvoie sau cu forţa, cum alegeţi.

Asta nu-i ales.

N-aveţi bilet.

N-am.

Puteţi cumpăra, v-am zis. 

Controlorul bate prieteneşte borseta cum ai pălmui pielea unui cal de nădejde. În uşă-s zidite treptele. Alea n-au să-l ducă decât înapoi.

Astea-s regulile, domnu’.

Coboară fără scandal. Le-a căutat destul. Priveşte înapoi şi cu greu nu goneşte în urma lui. Nimic nu-l poate convinge. De ce mama mă-sii n-a luat bilet?   

Îi urcă inima-n gât când îi vede. Cinci uniforme. E prea târziu să urce la loc. Şi unde să meargă? S-o ia înapoi? Cu ce? I se-nmoaie picioarele.

Haideţi, doamnă. Braşov, da?

Domnul îi cedează trecerea. Coboară. Zâmbeşte încurcată. Păşeşte chiar în mijlocul lor. Strânge pleoapele. Ţine-ţi cumpătul. Dacă-i ceva, scoţi portmoneul şi cauţi prin el. Aici era biletul, domnilor, jur, da eu, cu copil, să nu cumpăr? Întrebaţi copilul, a luat mami bilet?

– Haideţi, doamnă, odată!

Plămânii i se golesc fără sunet.

Haideţi, doamnă, ţineţi pe toată lumea pe loc, da’ mişcaţi-vă-odată!

Mâna o trage deoparte.

Domnul n-are bilet, coboară de bunăvoie.

Smuceşte puloverul copilului. Trece printre ei.

De ce nu putem lua şi noi bilet ca toată lumea?

Că nu ţi-a intrat alocaţia. Şşşşş.

Ascunde nasul în guler. Are să pută jumate de zi, naiba ştie cum, mirosul stă-n haine mult după. Îl poartă după ea ca pe-o pelerină. Măcar i-a ieşit iară. Îi ultima dată. 

Când pune mâna pe portieră, simte c-o să învingă. Dumnezeu îi sus şi-i dă un semn, de-aia îi trimite maşină, ţine cu el.

Bună ziua. Unde, domnu’?

Bună ziua. Unde mergeţi?

Eu merg către Predeal.

Cobor la Săcele.

Mergeţi la rude?

Da, rude.

Altceva nu-şi mai zic tot drumul. 

Violeta nu îi deschide. Stă în mijlocul curţii şi urlă ca apucatul până vin să-l ridice. I se pare că vede cu colţul ochiului geaca roz, în poartă. Trebuie. De ce să fi bătut atâta drum degeaba? E gratis şi ’napoi, semn că dreptatea-i încă de partea lui. Intră în primul bar să-şi potolească furia. N-a cheltuit un leu, se felicită pentru asta. Merită măcar o berică, după aşa aventură.

Pipăie fundul spart al buzunarului. E timpul să ridice ancora. Îşi trage trupul de pe scaun şi-apoi uşa-n urma lui. Pe casa scării, copilul îl prinde de braţ şi mai că uită tot. Mai puţin neplăcerea de-a o fi căutat-o atât. Nu i-o poate ierta. 

Tati, te rog io să nu, promiţi?

Şşşşş.