Lina și fetele ei

(fragment)

Bătrâna Lina își petrecuse cele două luni cât fiica mai mică fusese internată ca să nască (un copil din flori) gândindu-se la toate cele trei fiice și la păcatele tinereților ei. Undeva, cândva, păcătuise și acum se răsfângea asupra lor pedeapsa. Era convingerea ei fermă. Dar nu se gândea nici o clipă la modul în care mai ciupea câte un ban de la vecinii ei de cartier, unde i se dusese vestea pentru abilitatea ei nemaipomenită. Nu era nici o vrăjitorie, își repeta ea. Era doar darul ei de la Dumnezeu. Și maică-sa îl avusese, și bunică-sa…

Se auzi o cheie în ușă și bătrâna se grăbi să ajungă ca să deschidă ea. O aștepta pe Victoria și, deși nu o vizitase niciodată în spital, ca să-i arate că e supărată pe ea, de-abia aștepta să-și vadă nepotul de două luni și două kilograme. Cum intrară, îl desfofoli și îl scuipă să nu se deoache.

– Da mic mai e, fa mamă… 

Desfăcu un sertar din mobila greoaie și închisă la culoare din sufragerie și rupse o ață roșie dintr-un ghem. Își băgă apoi degetul mare în gură și cu scuipat îi făcu pe față semnul crucii. Ptiu, să nu te deochi!

– Ce-i faci, bre?! se scandaliză Victoria, care se chinuia din spital să-i păstreze bebelușului un perimetru steril.

– Ca să nu-l deochi! și îi legă liniștită ața roșie la încheietura atât de fragilă. Ia spune-mi, când îl botezăm?

– Nici n-am venit bine acasă și tu mă întrebi când îl botezăm. Nu-l mai botez deloc.

– Ce, ești nebună? Cum să nu botezi copilul? Unde s-a mai pomenit?!

– L-am botezat deja în spital. Spitalul ăla în care am stat două luni și în care tu nu m-ai vizitat niciodată. Nici pe mine, nici pe sor-mea. 

– Da’ ce-am pus-o eu să-și taie mâna?

Botezul fusese una dintre cele mai odioase experiențe trăite în spital. De fapt, nu botezul în sine, cât contactul permanent cu preotul care oficiase slujba.

Preotul mărunțel, cu fața ascuțită și cenușie, apăruse chiar după ce-l vizitase pentru prima oară pe bebeluș (era preotul care oficia slujbe în bisericuța de lemn construită în curtea spitalului). Victoria tocmai își agăța halatul steril în cuierul de pe ușa terapiei intensive, căci fiecare mamă primea un halat nou ori de câte ori intra la copii. Se ferise din calea lui și lăsase privirea în pământ. Nu dintr-un respect exagerat, ci de frică. Slab, cu buzele subțiri, strânse dezaprobator în permanență și înfășurat în sutana aceea neagră care mătura podeaua părea mai degrabă un înger al morții decât omul lui Dumnezeu. Văzu că se oprește chiar în ușa terapiei și întreabă cu o voce care ei îi sună plină de sine:

– Mai e vreun copil care a-re nevoie ur-gen-tă de Sfân-tul Bo-tez?

Din modul în care accentuase cuvintele, se vedea că e mândru de poziția lui. Victoria își avea duhovnicul ei, la care mergea din liceu, i se confesa periodic, iar el găsea întotdeauna o vorbă bună pentru ea. Dar nu-i trecuse prin cap să-l cheme la spital, mai ales că era și foarte bătrân.

O asistentă arătă spre un incubator în care stăteau două fetițe ca niște păpuși de ceară:

– Ar fi ele două, le-a abandonat mama în spital și nu s-a mai întors după ele. Nu le merge deloc bine…

Se uită apoi la Victoria, care tot nu apucase să iasă:

– Și ar mai fi al doamnei…

Preotul se uita acum la ea, iar ea lăsă capul în jos, cu o privire pe care preotul o luă drept smerenie și acceptare:

– V-ați spovedit și împărtășit înainte de naștere?

– Nu…

– Ar fi bine să vă spovediți înainte de botez. Aveți un îndreptar de spovedanie?

Da, sigur, printre pamperși, hăinuțe de bebe, tampoane de vată, chiloți de unică folosință, exact asta am aruncat eu în bagajul pentru spital făcut în grabă, înainte de a mă urca în taxiu… Normal că nu am! 

– Nu am. Nici nu știam că există! iritarea din vocea femeii nu-i scăpă preotului.

– Vă aduc eu unul imediat, zise și el bățos. O să revin la 5 pentru botez și o să trec pe la dumneavoastră prin salon cu o jumătate de oră înainte pentru spovedanie. 

Când a ajuns în cameră și a deschis îndreptarul pentru spovedanie, după ce i-a șters cu spirt coperțile subțiri, a început, conștiincioasă, să încercuiască aproape toate păcatele enumerate.

Păcate strigătoare la cer

26. Am preacurvit peste fire cu soția/ soțul meu, primejduindu-mă vremelnic și veșnic?

De câte ori am avut ocazia. Și nici măcar nu era soțul meu. Deci e cu atât mai grav, nu? 

Dar nu putea să nu constate cu satisfacție că uitase aproape cu desăvârșire toate momentele lor de sex. Ca și cum s-ar fi întâmplat altcuiva, într-o altă viață. 

30. Am defăimat pe Preoții Bisericii neținând seama de învățăturile lor date spre folosul meu și spre cel obștesc.

Cam da, acum, pe tine!

Păcate împotriva celor 10 porunci

56. M-am gândit deseori în timpul rugăciunii la lucruri lumești, oameni, vite, treburi, deșertăciuni.

Făcut!

57. Nu m-am rugat întotdeauna cu fața îndreptată spre Răsărit – după orânduiala Sf. Biserici Ortodoxe.

58. M-am rugat cu fața îndreptată către apus, miazăzi și miazănoapte, ca unii păgâni…

Dar eu nici nu știu în care parte e răsăritul! Mă rog întotdeauna cu fața spre fereastră, ca să mă uit la cer! Eu acolo cred că e Dumnezeu…

173. Am crezut în visuri. Am în casă cărți de explicare visurilor.

N-am carte de visuri, dar am google. Normal că, dacă-mi aduc aminte ce-am visat (și numai dacă nu m-am uitat pe fereastră imediat ce m-am trezit), tastez imediat pe google. Vise cu sânge. Vise cu apă. Tulbure. Adâncă. Vise cu struguri. Lacrimi. Vise cu câini sau cu lupi care mă atacă și încearcă să mă sfâșie și eu fug să mă salvez. Cică ăștia sunt dușmanii mei. 

Astea sunt cele mai dese vise ale mele.

181. Am fost neascultător față de Părinții spirituali, Preoții Bisericii Ortodoxe și de conducătorii buni ai țării.

182. I-am nesocotit, clevetit, luat în râs…

185. Am grăit de rău pe Preoți, zicând că sunt lacomi și nesățioși….

Da’ sensibili mai sunteți, cu majuscule cu tot!

241. Am jucat la horă, baluri, serate, nunți; am râs neoprit 

320. Am purtat rochie scurtă ori prea lungă. Am purtat pantofi și ghete cu tocuri înalte…

Da… Dă-o-ncolo, e ridicol!

Și dădu să închidă îndreptarul, dar privirea îi căzu pe M-am pudrat, m-am parfumat, m-am spălat cu săpunuri parfumate ca să fiu atrăgătoare.

Dumnezeu ne vrea împuțiți?! E absurd!

Dar nu zise nimic preotului (care se ivi punctual în salon), cu disperarea celui care își conștientizează situația și încearcă să-și rezolve problema în orice mod,  chiar și printr-un mediator cu divinitatea, cineva care i-ar putea facilita salvarea. Ba chiar se simți vinovată pentru că luase în râs îndreptarul. Așa că începu să-i enumere preotului păcatele încercuite și nu crâcni când preotul îi dădu canon să citească de trei ori pe zi rugăciunea Sfântului Stelian (despre care află că e protectorul copiilor) și Paraclisul Maicii Domnului. A plătit pentru ele 20 de lei și 100 de lei pentru efortul popii. Ea s-a rușinat că nu are un plic în care să-i pună (dar preotul nu-i împărtăși jena și îi introduse în Biblia cu care venise). Chiar când să iasă din cameră, preotul se întoarse brusc, aproape se ciocni de el:

– Soțul dumneavoastră trebuie să țină post, dumneavoastră nu pot să vă dau canonul acesta, sunteți lăuză.

– Nu sunt căsătorită.

Preotul rămase mut câteva secunde. Evrika, spunea fața lui, victorioasă.

– Aha! Asta explică tot. Așa ați săvârșit un păcat mare și pedeapsa o primiți prin copil, zise el tare, inchizitorial.

Îl urmă spășită spre terapia intensivă, unde asistă cu sufletul la gură la slujbă. Din care nu reținu decât imaginea unei lingurițe pe care preotul o scoase tacticos din geanta cu care venise. Ce face cu asta? Doar nu le dă copiilor ceva cu ea? Dar nu e sterilizată! Dădu să ridice mâna, cu două degete, ca atunci când era la școală și voia să intervină, să adauge ceva, dar nimeni nu se uita la ea. Preotul toarnă în ea ceva dintr-o sticluță. O asistentă se uită la ea și îi vede groaza. Îi șoptește și ea nu aude, mai mult citește de pe buze: Îi îm-păr-tă-șeș-te! 

Cu ce? Cu aghiazmă oare? Doar nu cu vin, că bebelușii ăștia sunt pe antibiotic!

Nu se poate! E de-a dreptul exasperată. Își lasă greutatea când pe un picior, când pe celălalt, nu are stare, îi vine să-i smulgă lingurița din mână pentru că le dă tuturor copiilor cu aceeași linguriță! Doamne, le-o bagă de la unul la altul în gură! Și asistenta stă ca o vacă, pătrunsă de eveniment, aceeași cerberiță neobosită care, săptămâna trecută, era numai cu nu în gură nu puneți mâna pe incubator, nu intrați fără halat, nu nu nu, ca noi ne chinuim să păstrăm totul sterilizat! Da, văd ce vă chinuiți să păstrați sterilizat, l-ați lăsat pe ăsta să intre aici…

Aude ca prin vis:

– Se botează robul lui Dumnezeu, Luca, în numele tatălui, Amin…

Și preotul începe să facă semnul crucii cu mir, pe trupușorul alb.

– Și al Fiului, Amin… Și al Sfântului Duh, Amin!

Își făcu și ea cruce. Se terminase, în sfârșit.

A doua zi s-a trezit într-un miros puternic de tămâie. Venea de pe palier, se infiltrase pe sub tocul ușii de la intrare și acum se simțea în toată casa. Care era goală. Pe unde naiba o fi mama? se întreba Victoria după ce intrase prin toate camerele cu Luca în brațe. Ușa de la intrare se deschise și Lina, mama ei, intră, nu înainte să provoace un vârtej. Toate lumânările din spatele ei, întinse pe cimentul de pe palier, pâlpâiră.

– Unde-ai fost, mamă? și continua să legene copilul care scâncea nemulțumit.

– A murit vecinul nostru. Îl știi pe Victor, nu? S-a curățat repede. În septembrie a aflat că are cancer la plămâni și acuma gata, s-a dus. Da’ nu s-a lăsat de fumat. Acu’ două săptămâni am dat de el pe scări, un etaj mai jos, fuma pe furiș, ca să nu-l vadă nevastă-sa…

– Deci nu te-ai lăsat de vorbit cu morții.

Victoria făcea parte din categoria scepticilor în privința practicilor  Linei. Nu o acuza fățiș pe maică-sa de șarlatanie, dar îi plăcea să se considere rațională, ori rațiunea ei nu concepea ideea de dialog cu morții.

Copilul începu să plângă cu urlete și să se zvârcolească.

– Nu știu ce are, de azi-noapte plânge așa. Cred că are colici…și legănatul deveni aproape un zguduit ritmic, fără să potolească suferința.

– Eh! Are colici! făcu bătrâna. E deochiat! Ți l-a deochiat sor-ta cu ochii ăia de șerpoaică… ca ai lu tacto-mare. Uite și ăsta micu’ o să facă ochi verzi, ai să vezi tu, decretă ea.

– Du-te, bre, de-aici, sunt albaștri toată ziua. De-abia de la șase luni o să vedem dacă îi rămân albaștri sau nu… nici măcar nu sunt verzi, sunt albaștri.

Dar bătrâna avea dreptate. Genele recesive erau puternice și ea intuise correct, mai ales că Victoria și tatăl pruncului aveau ochii căprui.

– Hai, dă-mi-l mie…

Și Victoria îl desprinse de ea pe cel mic, nu pentru că ar fi crezut în deochi, ci pentru că obosise, nu-și mai simțea brațele și spatele îi înțepenise dureros, îl plimbase ore în șir noaptea trecută, prin cameră.

Eliberată de povară, se întinse direct pe covor, ca să-și îndrepte spatele. Era poziția ei de predare atunci când era mică. Când nu mai făcea față temelor, când se îndrăgostea și se gândea la o stratagemă de atragere a atenției, când era certată de părinți pentru cine-știe-ce, reacționa în același fel: se întindea pe spate și închidea ochii. I se părea că o pătrunde vibrația pământului. Acum nu mai era nici o vibrație,  nu mai avea dedesubt lutul camerei de la țară.

Cu ochii închiși, înregistra secvențial bolboroseala bătrânei Lina. Fugi deochi dintre ochi… Dintre gene și sprâncene… Fugi deochiat… Că te-ajunge vânt turbat… O vedea cu coada ochiului cum maseză ușor tâmplele bebelușului.

– Ia te uită, stă ca o scroafă la scărpinat.

Maică-sa îi făcu semn să tacă. Că eu te-am descântat… Cu mâna te-am luat… Și-n vânt te-am aruncat… Să rămâie…

– Auzi, da cum îl cheamă?

– Pe cine?

– Pe ăsta micu. Ce nume i-ai pus la botezu’ ăla din spital?

– Luca.

– Luca? Ce nume e ăsta?

– Numele unuia dintre apostoli. Ce, ai uitat? O persoană așa bisericoasă ca tine…

– Nu puteai să-i pui și tu un nume mai românesc?

– Ia uimește-mă cu variantele tale. Lasă-mă să ghicesc: Ghiță, Gheorghe, Vasile… Hai, scutește-mă… și închise ochii din nou, iar bătrâna își luă bolboroseala de la capăt. După vreo câteva minute finaliză: Să rămâie Luca… Curat, luminat…

Se trezi în cadrul ușii cu La petite morte. Tatăl copilului ei. Simțise cum se dizolvă atunci. Credea că n-o să mai aparțină nimănui de-atunci înainte. Se înșela. Aparținea deja unui ghemotoc de carne de 3 kilograme acum, care aștepta dincolo să fie legănat într-un ritm anume și-i poruncea printr-un scâncet să găsească acel ritm cât mai repede.

Era într-o zi de vineri. Bărbatul înalt, cu fața măslinie, aspră, de țigan, părea îmblânzit de buchetul cu flori, cam jumulite, dar mai ales de ursul de pluș imens, care avea înălțimea ei (cam 1,50 m). Chiar atunci, o pală de vânt clătină trupurile dezgolite jalnic ale copacilor. Auzi prin geamul deschis cum tresăriră cele câteva frunze uscate care supraviețuiseră iernii. Vântul rece de februarie, care purta cu el, totuși, izul primăverii, o făcu și pe ea să se zgribulească și-și strânse pulovărul mai bine pe ea, acoperindu-și sânii greoi de lapte, căci se făcuse ora de alăptat.

– Pentru ce e plușul? Luca are doar 4 luni. Trebuia să-i iei ceva ce poate prinde cu mânuțele…

Bărbatul deschise gura să-i spună că e cicălitoare, dar o închise la loc cu un aer docil. Vocea ei moale nu căuta ceartă. Și femeia se dădu din ușă ca să-i facă loc să intre. L-a primit în casă, deși trecuseră 4 luni de când născuse și nu primise nici un semn de la el. Normal că l-a primit, un tată, oricât de nehotărât ar fi, tot mai bun e decât un tată deloc.

Bătrâna asculta în spatele ușii dormitorului. Aștepta să fie chemată.

– Mamă, fă și tu o cafea.

– Sărut-mâinile, doamnă, o salută bărbatul, aplecându-se.

Bătrâna mormăise ceva și-l pasă pe cel mic mamei, înainte de a se retrage spre bucătărie, unde fiica veni după zece minute, fără copil.

– Mamă, e gata cafeaua? Fă-mi și mie un ceai de chimen.

– E țigan, nu?

– Nu e țigan. Și vorbește mai încet.

– Hai, fa maică…

– Așa e tenul lui. Are pielea mai închisă! Și fă cafeaua aia azi!