A fost odată ca niciodată o grupare de abia-absolvenți ai artelor, care s-a numit Rostopasca. De ce ca niciodată? Pentru că pe cât de brutal s-a afirmat în mediul cultural românesc și internațional,  pe atât de rapid Rostopasca a devenit o legendă, despre care mult timp nu s-a mai auzit nimic – de parcă nu ar fi existat niciodată. Iată că, acum, în București, se simte iar parfum de Rostopască, venind dinspre Asociația Hearth, care recuperează acest important fenomen artistic al anilor 90, printr-un proiect larg, care conține o expoziție a lui Nicolae Comănescu, un spectacol scris de Alex Tocilescu și regizat de Monica Stoica, un performance al Angelei Bontaș și proiecția documentarului Dispariția mistică, realizat de Paul Chirilă. 

Consemnările nebuniilor artistice pe care Rostopasca le-a întreprins sunt fie foarte vechi – de pe vremea când grupul era activ și toată lumea vorbea despre el – fie foarte recente, apărând odată cu proiectul Asocieției Hearth. Toate spun că Rostopasca nu prea ia arta în serios: membrii ei desenează cu grafitti pe cartoane, fac performance-uri ciudate, se mânjesc unii pe alții cu vopsea, cheamă criticii să intre în joaca lor. Dar, așa cum picăturile de vopsea ale lui Pollock sunt dispuse după structuri matematice, tot așa și în Rostopasca se găsește un…rost. Dacă ai răbdarea să cauți și să citești evaluările curatoriale din perioada de afirmare a grupului artistic, descoperi preocupările inedite care se ascund în spatele performace-urilor lor. Teoriile extincției, reconceptualizarea corpului în societatea postindustrială, dispariția artiștilor neconsemnați, calculul greșit pentru millenium bug, supraviețuirea dinozaurilor inteligenți – și multe astfel de trăsnăi, de altfel foarte bine documentate, pornind de la Delleuze, Guattari (aflați astăzi la loc de frunte în secțiunea de filosofie a oricărei librării care se respectă) și alți gânditori cu care ne chinuim și astăzi. Avem ca dovadă activitatea Rostopasca la expoziții străine și foarte bunele recenzii date de cele mai importante galerii de artă ale lumii. Oricât am vrea să ocrotim acel aer de indiferență pe care artiștii nonconformiști și-l cultivă, adevărul e că nu din lipsă de scop, ci tocmai din atenta analiză a marilor teme de discuție ale epocii ajungeau cei din Rostopasca să șocheze cu performance-uri, colaje și instalații. 

Asociația Hearth caută spații noi în care să se joace spectacolul Rostopasca în următoarea perioadă: mai mari decât cele în care s-a jucat deja (palatul Lahovary și Casa Kerim, de pe strada Parfumului, chiar lângă atelierul lui Nicolae Comănescu), ca să ofere mai mult loc energiei molipsitoare a actorilor! Spectacolul chiar merită văzut: nu numai că explică foarte bine povestea Rostopasca, dar reușește să îi conserve spiritul efervescent, printr-un grup de tineri actori apropiați de vârsta celor pe care îi joacă, în momentul în care se hotărăsc să înființeze grupul artistic. Versurile îi aparțin lui Alex Tocilescu. Versurile? Da, versurile! Povestea este, de fapt, rappăită de cei șase actori ai spectacolului, care îi joacă pe membrii Rostopasca: Răzvan Ionescu, Vlad Pânzaru, Cristian Robe, Costin Stăncioi, Mara Tătar, Georgiana Tițioiu. Alex Tocilescu îi provoacă pe aceștia printr-un text genial scris, dar și greu de interpretat. Să ai suficient suflu încât să cânți și să dansezi pe ritm de hip-hop, să schimbi vestimentația, să interacționezi cu publicul… chiar dacă actorii nu trădează nicio secundă efortul din spate, nu trebuie să pierdem din vedere cât de solicitant este să exploateze aceste aptitudini concomitent, pe tot parcursul spectacolului. În ciuda acestui consum de energie și respirație, nu a fost vers care să nu fie rostit clar, cu dicție, într-o frazare impecabilă. Apar, de asemenea, multe variabile care pot schimba regulile în timpul jocului, deci, spectacolul implică multe momente de improvizație: fie că vor să scoată la licitație pictajele lor, fie că au nevoie de bani ca să cumpere niște vopsea, actorii sunt puși în postura de a răspunde rapid la reacția publicului. Și o fac foarte bine. Prea rar dăm de improvizații atât de naturale, care să nu stânjenească spectatorul, ci, din contră, prin care să sclipească prezența de spirit a actorului. Fără balast, fără glume banale cu care să se umple liniștea: replici clare, curajoase și directe. Fără frică sau menajamente, sunt siguri pe ei și imită perfect atitudinea celor din Rostopasca. 

Întâmplarea face ca în perioada în care documentam activitatea artistică a Rostopasca să fiu în Constanța, pentru un city-break teatral. Aici am dat de un spectacol foarte rostopascian, care merită a fi puțin analizat în povestea despre încercările de revitalizare a grupării artistice.  În stagiunea 2023-2024, la Teatrul de Stat Constanța, apare spectacolul 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia. O curatoare de artă contemporană, Mireille, reprezintă România la Bienala de Artă de la Veneția cu o instalație performativă, care se numește chiar așa: 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia. Timp de șase luni, 10 persoane selectate de Mireille povestesc legătura lor mai mult sau mai puțin directă cu festivalul: unii au concurat, alții și-au susținut prietenii, au fost prezentatori sau doar fani. Poveștile fiecăruia sunt puternic subiectivizate, încărcate de emoție și conțin fiecare dintre ele câte un sâmbure de adevăr cules din experiența de viață a fiecăruia dintre actori. Miza performance-ului lui Mireille, ca și a spectacolului propriu-zis este de a atrage atenția asupra destinelor artistice mici, ratate prin prea puțina notorietate de care au parte. Cine de la Bienala de la Veneția ar putea ști despre Festivalul de la Mamaia și, mai ales, despre acești oameni din rândul doi, trei, ale căror povești au legătură cu acest proiect cultural românesc, dar care vor rămâne niște… neauziți, pe care istoria îi va arunca în uitare. Majoritatea cronicilor despre acest spectacol al lui Gabriel Sandu (despre care auzim vorbindu-se, acum, mai ales în legătură cu Moarte la teatrul de revistă) pun în evidență parodiile dulci, construite și interpretate, de altfel, foarte bine. Într-adevăr, spectacolul este hipnotizant prin REM-ul claustrant în care ni se destăinuie personajele. Însă, pe mine m-a fascinat și mai mult necesitatea includerii componentei meta-teatrale: de ce să fie nevoie de rama Bienalei de la Veneția, când același mesaj ar fi fost transmis și dacă ne rezumăm doar la seria de povestri patetice ale micro-artiștilor? Desigur, efectul este amplificat atunci când opui două evenimente culturale atât de diferite: Mamaia și Veneția. Chiar și așa, există pe tot parcursul spectacolului impresia unei referințe reale în această expoziție din Veneția, deși în detaliile spectacolului nu este nimic menționat în acest sens. Dramele personajelor conțin mult prea multă reverie, iluzie, iar participarea la Bienală este mult prea pragmatică pentru a nu da de gândit; așa mi-am dat seama că, de fapt, povestea îmi pare cunoscută…

La Bienala de la Veneția a fost și Rostopasca! În 2001, cu un performance numit Dispariția Mistică – o încercare de a documenta munca și viața mai multor artiști, care sunt pe cale să dispară. Cei din Rostopasca au sesizat că arta românească, făcând parte dintr-o cultură minoră, prezintă simptome de dispariție mistică, așa că au adunat artiști care nu mai au nicio șansă de a se afirma dominant în artă, pentru a expune o mostră din acest organism artistic de rang inferior. Martori la uitarea unor destine artistice trecute în irelevanță. Exact la fel ca în spectacolul lui Gabriel Sandu. 

Cine știe, poate că foarte talentata Mireille a făcut și ea parte din Rostopasca! Având la îndemână evaluarea curatorială a Dispariției Mistice și povestea din 10 lucruri pe care le-am pierdut la Festivalul Mamaia, o analiză comparatistă devine nesperat de fructoasă. Să fie cu adevărat o inspirație directă? Cine știe? În orice caz, nu ar fi acesta lucrul relevant: până la urmă, chiar și o eventuală ficționalizare a proiectului Rostopasca de la Veneția este susținută în spectacolul minunat de la Constanța prin multe elemente inedite, începând chiar cu contrapunerea cu Festivalul Mamaia. De altfel, aceasta ar fi și intuiția mea: că, poate, în facerea scenariului intervine inspirația participării Rostopasca la Bienală, îmbunătățită prin autohtonizare, particularizare. Important este că identificăm într-un produs artistic recent preocupări, mesaje, idei comune (ca să nu spunem identice) cu cele ale Rostopasca. Și este un semn în plus că merită să urmărim cu interes noile evenimente legate de acest proiect al Asociației Hearth.