După ce va muri Iliescu va începe să fie bine în România. Am trăit cu această convingere sau, dacă vreți, superstiție, așteptând momentul și tresărind la fiecare anunț fals, care nu făcea decât să-mi sporească exasperarea și să contribuie la creșterea aurei sale de highlander. Adăugasem eresului meu și un element competitiv, pe ideea luptei simbolice dintre bine și rău, dar asta doar până s-a dus Mihai Șora, a cărui moarte m-a întristat, din cauza asta, chiar mai mult.

Lacrimile sincere ce au curs în aceste zile mi-au arătat, de fapt, motivul principal pentru care, cu atâta cruzime și lipsă de respect în fața morții, mă bucur că, în sfârșit, a dispărut de pe fața pământului Ion Iliescu. În 1989, a luat speranțele renăscute ale românilor cocoșați de dictatura comunistă și le-a investit într-un proiect pervers, prin care, sub camuflajul lozincilor patriotarde, îi împingea, ca pe o turmă naivă și masochistă, într-o altă autocrație, de fapt o plutocrație a speculanților tranziției, majoritatea emanați din fosta securitate. Zâmbetul lui ipocrit s-a întins peste țară ca o mască obscenă de Joker, a contaminat un întreg popor (majoritatea lui covârșitoare) și a continuat lucrarea malefică a comunismului, degradarea morală a românilor.

Pe lângă rolul lui hotărâtor în potemkiniada ucigașă a revoluției, pe lângă ațâțarea minerilor împotriva manifestanților din Piața Universității, Iliescu a zădărnicit multă vreme orice încercare de reformă morală și a pus bazele sistemului de fraude, delapidări, șpăgi, sinecuri, comisioane, prin care banii românilor se scurg în buzunarele unei clase privilegiate, în loc să clădească ceva în țară. Corupția endemică ce ne macină și în ziua de azi îl are ca naș pe Iliescu, cel sărac și cinstit. Cu atât mai periculos și perfid cu cât le arăta oamenilor masca asta în timp ce, cu sânge rece, le amaneta viitorul, mângâindu-i pe creștet pe cei ce le furau din buzunare.

Doliul național formal, funeraliile cu onoruri militare, omagiile aduse unui individ cercetat pentru crime împotriva umanității sunt definitorii pentru ipocrizia și impostura în care se scaldă societatea românească. 

Iar faptul că acum, în 2025, mai sunt oameni (puțini, e-adevărat) care îl plâng pe acest criminal mă revoltă visceral. Revolta nu este împotriva lor, ci împotriva celui care a reușit să-i manipuleze și să-i facă să se îndrăgostească iremediabil de imaginea unui tătuc providențial, în spatele căruia s-a ascuns mereu monstrul.

Continuând pe linia interpretării hermeneutice, aș spune că monstrul nu a putut să moară până n-a fost sigur că lasă un vrednic urmaș. Un alt personaj carismatic a apărut în marja iliesciană, emanat din aceeași pestilențială securitate, cu telecomanda tot la Moscova, cu un discurs sforăitor împănat de cuvinte mari ce au ecou în inimile românilor cu speranțele înșelate: tradiție, rrromânism, valori sacre, dacii și romanii, patrioții, apă, hrană, energie, independență și câte și mai câte. „Democrația originală” a lui Iliescu a fost upgradată de acest individ – nomina odiosa –, care propune confiscarea proprietăților străinilor, industria calului, roșia românească și alte elucubrații.  Dar tot ceva „original”. Din păcate, inepția discursurilor hipnotizante arată că unii dintre românii sunt acum și mai ușor de prostit. Din fericire, ei nu mai sunt majoritatea.

Contraintuitiv, dar bazându-mă întrucâtva pe recente schimbări în felul în care românii își acordă votul, pe o relativ îmbunătățită percepție a imposturii, nu-mi rămâne decât să sper că superstiția mea se va împlini. Dați-mi voie să-mi exersez gândirea magică și să proiectez această convingere în univers: o să fie bine!