Dobrogeancă fiind, bunică-mea se dădea în vânt după carasul prăjit. Adora, pur și simplu, să mănânce așa ceva: și acum, dacă închid ochii, pot simți mirosul din bucătăria ei de pe Șoseaua Sălaj, demolată cu tot cu casa în 1986, la doar trei ani înainte de Revoluție (ăsta da, ghinion!). Curăța carașii de solzi și de mațe, îi tăvălea prin mălai chior (niciodată prin ou) și îi prăjea cu răbdare într-o tigaie grea, de fontă proastă, neagră și urâtă ca toți dracii, cred că apucase și Războiul de Independență. Aduna apoi tot produsul muncii într-un castron cu capac, de porțelan alb-gălbui, vechi și ăsta ca pământul, și ne chema nu la masă, ci la curățat usturoiul; nu știu de ce, mujdeiul trebuia făcut totdeauna după prăjirea peștilor, nu înainte. Abia pe urmă „mâncam”. Adică ea mânca, în timp ce noi, cei trei nepoți, ne necăjeam cu lacrimi să alegem ceva din ce era în farfurie. Până la urmă ne săturam cu pâine muiată în mujdei și ne întorceam la joacă, lăsând-o pe ea să se bucure de carașii ăia, de iubiții, venerații ei carași prăjiți. Când era să fie cu ghinion, ne scotea oasele de prin măsele cu un băț de chibrit, pe care îl ascuțea la moment și cu care ne răscolea gingiile, și așa martirizate de osișoarele tăioase și înțepătoare. Fericirea era atunci când, în loc de pâine, ne dădea mămăligă: nici măcar nu ne atingeam de pește, mozoleam mămăliga cu mujdei și aia era toată masa de prânz – nu știu de ce, carasul prăjit avea totdeauna statut de prânz, niciodată de cină. Era, probabil, un moment festiv, naiba știe. Pentru că, evident, în piață nu se găsea niciodată asemenea marfă, ci era adusă de „cineva”. De câte ori credeți că i-am dorit eu moartea cineva-ului ăluia, sau cel puțin să i se strice mașina cu care venea de la Siutghiol, de la lac? Da, corect. De fiecare dată.

Amintirea e bine înfiptă în mintea mea. A revenit în forță când am citit Tot ce rămâne (Cartier, 2025), dintr-o suflare, fără să mă opresc din lectură și fără s-o intercalez cu altele. De fapt, exact așa este recomandabil să citești un asemenea roman, care pare scris special pentru lectura dintr-o bucată. Autorul, George C. Dumitru, aruncă la tomberon toate teoriile literare și scrie exact cum povestește o babă: de-a fir a păr. Nu se oprește, nu face volute, nu strecoară vreun artificiu literar, nu se străduiește vreo clipă să pară deștept, creativ sau măcar scriitor; nimic din toate astea. Ia creta în mână, face un X pe tablă (punctul zero al narațiunii, cum ar veni) și trage o linie lungă până în punctul Y. Lungă și dreaptă. N-o colorează, n-o dichisește, nu-i adaugă o prezentare powerpoint, un emoticon, ceva – nimic. O lasă exact așa. Vocea narativă („eu”) se naște, crește și trăiește, apoi eșuează pe băncile școlii, undeva prin orășelul Năvodari. The End. 

Cine citește ce scriu acum o să ricaneze: „Păi bine, Buzeo, așa se scrie un roman? Acum, azi, în 2025?”. Răspund: da. Nu știu când și-a lucrat Dumitru manuscrisul, nu știu cât timp i-a luat, dar știu una și bună: un roman se poate scrie și așa. Nu este absolut nicio problemă să lași încolo toate convențiile literare și să torci firul, până obții din fuior un ghem de lână sau de cânepă, cu care poți lucra mai departe (tricotezi un pulover, niște ciorapi, o cipilică, ce-ți trebuie prin gospădărie). Întrebarea este dacă Dumitru a obținut acest ghem sau a stricat degeaba bunătate de fuior. Răspund: a reușit parțial. Cartea lui „ține”, dar finalul, nu. 

Aici intervine convenția dintre autor și cititor. Cititorul – eu – s-a potrivit foarte bine cu autorul („eu”), dar alt cititor s-ar putea să nu se potrivească deloc. Și iată de ce m-am potrivit: cam toate copilăriile petrecute la țară seamănă între ele, toate copilăriile băieților, adică, mai ales dacă au loc în aproximativ aceeași perioadă istorică (penultimul deceniu al mileniului trecut). Băieții pescuiesc cu undița (capitolul „Lacul”, de pildă), asistă la tăiatul porcului („Ghiță”), citesc romane de aventuri („Old Shatterhand”), află legendele propriei familii („Rada”) și secretele păzite de cei mari, ca de exemplu avorturile („Tanța”), descoperă moartea („Picioruș”), iubirea fără speranță („Școala”), bătăile școlare („Goliat”) și multe alte lucruri din care este construită copilăria, dar mai cu seamă descoperă cel mai trist lucru dintre toate, și anume că nicio copilărie nu este veșnică („Paradise Lost”). Dar toate astea nu erau câtuși de puțin suficiente ca să alcătuiască un roman, nu din punctul meu de vedere, cel puțin. Nici chiar umorul, marcă înregistrată a scrisului lui George C. Dumitru, nu făcea un roman din niște amintiri. Și nici chiar Revoluția, care cade peste poveste ca un capac peste sicriu („Ajutoare”), sau omniprezența alcoolului (altfel, o temă inepuizabilă pentru generația mea). Mai era nevoie de un lucru, de ceva ce autorul nici măcar nu pomenește, ci-l lasă pe cititor să judece singur, să observe – dacă observă. Dacă nu, nu. Dumitru face pe niznaiul, așa cum fac mereu autorii foarte siguri pe ei.

Săgeata nevăzută pe care o aruncă el este nefericirea. Ceea ce nicio clipă nu apare în carte este ideea simplă și profund eretică: copilăria este nefericire pură. Toate copilăriile sunt nefericite, toți copiii sunt cumplit de nefericiți, punctum. Mai târziu în viață, toți devenim mici Ioni Creangă și punem pasiune în a minți și în a ne minți la nesfârșit în privința propriei copilării: vai, ce frumos a fost, vai ce fericiți eram în acele vremuri minunate când nu aveam niciun fel de griji. Minciună, minciună, minciună.

Întreg romanul lui Dumitru este o demonstrație aproape matematică a acestei minciuni pioase, de care probabil chiar avem nevoie ca să ne suportăm viețile ratate de adulți, dar care nu este nimic altceva decât asta: o mare minciună. Probabil una dintre cele mai solide minciuni din creierul fiecărui om, la fel de solidă – dacă nu chiar mai solidă – ca aceea cu viața de apoi. Cu alte cuvinte, care să găsim puterea să mergem înainte, ne cramponăm disperați de trecut, îl idealizăm și ne sugestionăm cu încrâncenare, fără a cuteza un examen critic, onest: cum a fost, cum a fost într-adevăr? Ei bine, Dumitru o face, și o face bine. Cartea lui poate fi citită în două feluri, pe două paliere. Primul este cel superficial, „amintirile copilului universal”, cum ne spuneau la școală despre Nică a Petrei. Al doilea este cel nemilos, pe care Dumitru îl lasă doar sugerat pe ici pe colo, fără să insiste absolut deloc, mai degrabă jucându-se cu cititorul, nimic mai mult: „Era bine. Adică era rău, cu comunismul și lipsurile și tot. Dar era bine”, sau: „De fapt îi spusese lui Florin care, mândru că deține Adevărul, mi-l împărtășise, în timp ce ne chinuiam să umflăm niște broaște”, sau, mai ales, pasajul meu preferat: „Ultimul gust al Franței era unul de caramel sărat, gust care ne-a mai stăruit puțin pe limbă, până să dispară complet”.