Una dintre părțile cărții pe care o voi recenza pentru acest număr evocă „stringența libertății”, pe care o voi analiza și eu spre final, pentru că însuși titlul său este înfiorător de actual (și când vreodată nu a fost?), dar, până una alta, ar fi tot atât de stringent să avem acces la astfel de lucrări cum sunt cea semnată de Horia Vicențiu Pătrașcu, Filozofia emoției – despre iubire, libertate, fericire (Humanitas, 2024). Nu accesul material în sine, căci el, de bine de rău, există. Am în vedere acel acces al libertății mentale, de a gândi în profunzime, de a avea libertatea de a interoga lumea și pe noi în viețuirea ei, acea capacitate reflectivă de a gândi cu privire la marile teme interioare și, îndrăznesc să spun, universale, chiar într-o lume dezvrăjită ca cea în care trăim actualmente. A gândi despre situația spiritului în lumea de azi, dacă ar fi să rezum într-o propoziție care-l evocă direct pe autorul cărții. Limitele se impun și în privința recenziei mele, căci mă văd nevoită de spațiu să scriu despre (doar) două tematici ale volumului.

Autorul examinează diversele ipostaze ale iubirii, libertății și fericirii, explorând nu doar aspectele psihologice și filosofice, ci și implicațiile sociale și culturale. Pătrașcu pune accent pe o critică a dihotomiilor tradiționale dintre corp și minte, afect și rațiune, pledând pentru o viziune

unitară și integratoare a emoțiilor umane. Nici nu se poate lectura acest volum decât cu imperativul unui timp înregistrat într-un continuum al întrebărilor perpetue și al răspunsurilor incomplete, dar vitale. Volumul investighează profunda legătură dintre afectivitate și rațiune în viața umană, trecând prin mințile care au bântuit filozofia, psihologia, antropologia, iar felul în care e scrisă ne îndepărtează cu repeziciune de modul facil, incoerent adesea, de a gândi problematicile emoționale. Evocarea emoției în context filozofic are o lungă istorie, dar e și evident de ce, e o parte intrinsecă a aparatului uman și a ceea ce aspiră el să fie. Ceea ce nu înseamnă că felul în care este înțeleasă emoția nu a comportat schimbări majore de paradigmă de-a lungul epocilor. Introducerea tratează tema legăturii dintre gândire și afectivitate, reliefând contribuțiile semnificative ale psihologiei și neuroștiințelor moderne. Este discutat conceptul de „inteligență emoțională” introdus de Daniel Goleman și rolul său în stabilirea unui nou mod de a înțelege emoțiile: „conceptul de «inteligență emoțională» a făcut o carieră rapidă și remarcabilă. Introdus de Daniel Goleman, pe baza teoriei inteligențelor multiple, acest concept a fost adoptat pe scară largă, născând numeroase dezbateri privitoare la rolul emoțiilor și dispozițiilor în chiar activitatea intelectuală a individului.” (pag. 15) Conform autorului, descoperirile recente demonstrează că afectivitatea are un rol determinant în luarea deciziilor, în contrast cu viziunea filozofică tradițională care a privilegiat intelectul și rațiunea: „noile descoperiri ale psihologiei vin pe fondul unei pretinse excluderi a afectivității din viața psihică a individului uman de care ar putea fi acuzată filozofia – cu valorizarea exclusivă a intelectului și rațiunii.” (pag. 15).

Una dintre primele treceri în revistă e cea a iubirii creștine (agape) pe care autorul o poziționează în raport cu tradițiile religioase și filozofice, atrăgând atenția asupra diferenței dintre mesajul original al lui Iisus și deformările dogmatice ale acestuia de-a lungul istoriei. Biblia este percepută ca un „ecran alb”, pe care nenumăratele evuri și persoane își proiectează propriile imagini, dorințe și credințe : „biblia este o tabula rasa pe care fiecare epocă sau fiecare om își desenează dumnezeul său” (p. 31). Ce mi s-a părut mie extrem de interesant în plan ideatic este comparația revoluției cristice cu cea socratică: ambele mută centrul preocupării de la obiect la subiect, de la lumea exterioară la lumea interioară. Iisus înlocuiește imaginea unui rege mesianic cu cea a unui mântuitor interior, „Regele inimii”. Spre deosebire de modelul filosofilor antici sau al tradiției iudaice, iubirea creștină nu mai este doar o emoție, ci un gest radical de renunțare la sine, un salt ontologic dinspre „dreptate” spre „iertare”. Tensiunea dintre agape (iubirea creștină, dezinteresată) și eros (iubirea dorinței și pasiunii) e evidențiată de caracterul „kenotic” (golirea de sine) al agapei și critica raportării la iubire ca formă de posesie, net distinctă de abordarea freudiană, iubirea ca proiecție a dorințelor subiectului, adică un libido auto-orientat. Conceptul de agape, supus reinterpretării infinite, se relaționează cu un act de modelare personală și colectivă („meritul creștinismului nu constă în introducerea acestei noi perspective, ci în consacrarea și popularizarea ei”), dar se observă că, în lumea modernă, iubirea tinde să devină un imperativ moral sau un act artificial, lipsit de spontaneitatea originară, această transformare semnalând o criză a afectivității contemporane: „iubirea în era subiectului este iubire de Pygmalion, o iubire auto-erotică, a unui subiect care nu poate iubi decât ceea ce a instituit el însuși” (p. 41). E un capitol extrem de dens și nu voi dezvălui totul, ca să vă determin să căutați volumul, dar voi sublinia unul dintre aspectele cele mai importante: se pun în lumină tensiunile dintre apropiere și respingere, între dorința de comuniune, a existenței celuilalt, și nevoia de singularitate a eului, alimentînd ura față de cel care ne seamănă: „astăzi suntem terifiați de gândul de a fi ca toți ceilalți, de a «descoperi din nou America» sau «apa caldă», de a spune banalități, imperativul categoric fiind descoperirea, inovația.” (p. 47). Este, deci, o critică a iubirii ca proiecție egoistă, marcată de obsesia unicității și de nevoia de validare a sinelui prin diferențiere radicală.

Motivul „dublului” (inspirat din literatură, de ex. Dostoievski și Saramago) este analizat ca metaforă a urii față de ceea ce ne seamănă. Pătrașcu arată că ratarea (ca imposibilitate de a fi original) naște resentiment, iar iubirea de aproapele apare ca un remediu moral impus împotriva acestei tensiuni. Această formă de iubire (agape) se distinge prin natura sa dăruitoare, lipsită de reciprocitate și necondiționată, un ideal care contrastează cu iubirea seculară, adesea tranzacțională și egocentrică, dar nu e deloc lipsită de pericole. Deși teoretic cuprinzătoare, poate conduce la o formă de autarhie afectivă, în care individul se retrage în sine, dând senzația unei detașări față de ceilalți. Această tensiune între dăruire și izolare este una dintre provocările iubirii agapice. În toate ipostazele, însă, seculare sau agapice riscul e mereu același: de a nu putea cuprinde alteritatea celuilalt.

Cum promiteam la începutul textului, pentru că și vremurile o impun, autorul nu lasă neabordată strigența libertății umane, parte care cuprinde mai multe teme, printre altele, adicția digitală ca formă modernă de captivitate, ambiguitatea morală a libertății, dar și opoziția dintre pesimismul controlului și optimismul erosului. Se încheie cu reflecții asupra tensiunii dintre adevăr și libertate, instinctul de demonstrație, relația cu animalele și tehnologia, culminând cu imaginea omului ca demiurg autocreator. Una dintre ele merită menționată însă aici, geopolitic e cel puțin interesantă, și nu doar existențial, căci despre restul vă voi lăsa plăcerea să citiți: tema agresivității umane ca rezultat al tensiunii dintre dorința de libertate și constrângerile impuse de mediu, educație și societate. Autorul oferă o viziune provocatoare asupra agresivității, cu o interpretare existențială și filosofică a unui fenomen adesea demonizat. Pătrașcu susține că agresivitatea nu trebuie privită doar ca o manifestare primitivă sau distructivă, ci ca o expresie a nevoii profunde de afirmare a individualității și de eliberare din constrângerile percepute. Se evocă figura lui Hitler ca exemplu extrem al acestei dinamici, arătând cum lipsa autodeterminării și confruntarea cu autoritatea pot produce reacții agresive. Altfel spus, sistemele sociale pot produce agresivitate latentă, dacă nu oferă individului spațiu pentru autodeterminare. Se sugerează că o educație rigidă și autoritară poate stimula agresivitatea, care ulterior degenerează și se poate manifesta violent sau distructiv: „câți Hitleri virtuali nu vor fi fiind printre noi?” se întreabă citându-l pe Fromm (1976!), iar apoi conchide: „și într-adevăr sunt mulți”. Totodată, agresivitatea este analizată și ca potențial creativ, fiind legată de dorința de a sparge limitele impuse și de a accede la o libertate autentică, pentru că face o foarte frumoasă trecere spre impulsul transcendenței, a dorinței umane de a transcende limitele propriei condiții, văzută ca un motor al progresului dar și al agresivității. Și ce este până la urmă „pulsiunea de transcendență”? Forța care împinge omul să-și depășească condiția biologică, socială și chiar spirituală, dar care, în același timp, poate alimenta impulsuri distructive. Legătura dintre dorința de a transcende și nevoia de afirmare a libertății, observând că acestea sunt surse simultane de creație și distrugere, este evidentă. Depășim cadrul psihologic și atingem nivelul ontologic al dorinței umane: „pulsiunea de transcendență” este ceea ce face ca ființa umană să fie diferită de restul existențelor biologice – nevoia de a merge „dincolo” de sine, fie prin creație, fie prin cucerire, fie prin cunoaștere. Pulsiunea de transcendență, prin ambivalența sa, este responsabilă atât pentru realizările excepționale ale umanității, cât și pentru dezastrele provocate de dorința nelimitată de putere, iar istoria umanității oferă numeroase exemple în acest sens.

În încheiere mai doresc să adaug ceva. Am apreciat în mod deosebit că Horia Vicențiu Pătrașcu deschide discuția către o spiritualitate noninstituțională și către ideea unei „inteligențe spirituale”, concept inovator care se simte prezent pe parcursul întregii cărți. De asemenea, volumul e o meditație asupra condiției umane, în care emoțiile, libertatea și timpul se împletesc într-un dans dialectic, o frescă a modernității, explorând deopotrivă tensiunile dintre individ și comunitate, tradiție și inovație, natură și tehnologie. Prin analiza iubirii, agresivității, adicției digitale, melancoliei colective (hüzün), Pătrașcu trasează contururile unei epoci marcate de ambivalențe profunde. Cartea devine astfel o hartă a emoțiilor și libertăților contemporane, dar și o reflecție asupra rădăcinilor culturale și spirituale.