Vă rog să citiți cu atenție ce voi scrie mai jos, pentru că de data asta e ceva important. Sar la beregușul monștrilor sacri, dar sar cu argumente, așa că din suflet vă rog să parcurgeți tot textul înainte de a trage inevitabila concluzie („Săracul Buzea, e nebun cu acte”). Iată ideea principală: Joyce a fost un ratat norocos, iar Proust un norocos pur și simplu. Treaba lor, să fie iubiți. Necazul este că acești doi autori au făcut un rău imens literaturii universale. Au lăsat în urma lor atât o operă – bună, rea, cum o fi, nu mă bag, că nu mă pricep – cât mai ales un drum de urmat, un drum pe care s-au bulucit sute de mii de scriitori, un drum care a dus direct în prăpastie. În ce prăpastie? În prăpastia irelevanței. Din cauza deciziei de a urma drumul deschis de Proust și Joyce, oamenii n-au mai citit cărți. Au găsit în alte arte ceea ce oferise literatura până atunci și ceea ce n-a mai oferit de la ăștia doi încoace: eroul, destinul eroic, personalitatea excepțională, faptele extraordinare.

Mă refer, desigur, la această invenție literară, care nu a fost nicidecum apanajul tandemului Proust-Joyce, dar care a fost impusă pe piață de enormul, fabulosul lor succes: omul obișnuit. Înainte de găselnița acestor doi nevolnici, literatura s-a ocupat, timp de mii de ani, de omul neobișnuit. Care nu numai că era neobișnuit (asta poate orice prost), dar făcea lucruri neobișnuite – iar asta, dați-mi voie, nu poate face oricine, darămite „orice prost”! De la Ghilgameș la Anjin-san, trecând prin Rhett Butler, Hamlet și Don Quixote de la Mancha, personajul principal al unei opere literare (să zicem, roman) era o personalitate neobișnuită, extra-ordinară. Las la o parte personajele din marile texte religioase ale umanității, că acolo e prea evident; mă rezum la textele literare. Care vindeau publicului cititor, într-o formă sau alta, același lucru: extra-ordinarul. Și publicul cumpăra, citea, savura și visa. Publicul de oameni obișnuiți, adică ordinari. Ceea ce voia – și vrea – publicul nu este o oglindă, ci un tablou. De exemplu: pe săraci nu-i interesează poveștile cu sărăci, ci numai și numai poveștile cu bogați, adică poveștile celor cu bani; n-a spus-o numai Céline, ci o spun și eu, deci e adevărat. Gospodinele nu sunt interesate de povești cu gospodine, ci de povestea Cenușăresei (cea care, după măritiș, nu va mai da niciodată cu mopul, da?). Exemplele pot continua, dar nu asta e ideea, ci consecința direcției date de cuplul de triști Joyce-Proust: literatura s-a autocolonizat cu oameni obișnuiți, care n-au mai interesat pe nimeni. Mult mai intereresanți sunt Captain America, Spiderman, Superman, Wonderwoman, Catwoman și Whoopi Goldberg, adică cei care le permit oamenilor să viseze. Bref, „obișnuiții” plictisesc. Eroii, nu.

E adevărat că eroii sunt fake. Toți. Nu există excepție. Aici au dreptate măscăricii ăia doi, dar cu dreptatea lor a murit de gât o întreagă literatură planetară, și zău dacă nu-i păcat! Dar acum apare întrebarea absolut legitimă a oricărui scriitor onest: de unde să iau eu, Buzea deștept, un erou? Unde vezi tu așa ceva, de unde să-l scot? Să mă duc la piața păduchilor, să mi-l comand pe internet, sau cum? Recunosc că problema e reală. Pe de o parte, ca scriitori, suntem datori cu adevărul; pe de altă parte, ca factori de producție, suntem datori să ieșim pe piață cu marfă vandabilă (ceea ce „omul obișnuit” nu este). Ce facem?

Nu vă spun ce-am făcut eu, vă spun ce-a făcut colegul Martin Kumamoto, autorul acestui debut despre care se tot vorbește (Camera de studiu, Ed. Tracus Arte, 2024). A scris un roman de dragoste, destul de mălăieț pe partea asta, cu dragostea, vreau să spun. Personajul lui – tot Martin îl cheamă și p-ăla – o iubește pe una Maria, care-și bate joc de el ca de hoții de cai și bine face, conform teoriei soră-mii („Fratello, un îndrăgostit nu e bun de nimic! N-ai ce face cu el”). Maria locuiește la Londra, se pisicește și-i face capul mare nenorocitului de Martin, care stă la Osaka, face naveta la Kyoto și trage tare să pună niște bani deoparte, că n-a uitat sărmănia de acasă (și el și Maria au copilărit la Giurgiu, în plină Tranziție). Din acest punct de vedere, autorul lucrează cu un personaj principal în linia Proust-Joyce, adică c-un om obișnuit, la fel de prost ca noi toți când ne îndrăgostim. Evident, Maria-i dă papucii în cel mai umilitor mod posibil; nu, mint, în cele mai umilitoare moduri posibile, adică-l hușuiește repetat pe Martin – care tot umblă cu miloaga după ea, la telefon, ca să se „împace” (ha!). 

Dacă se oprea aici, Kumamoto autorul intra imediat în categoria „și alții”. Dar romanul lui nu e nicidecum încă un roman de dragoste, plângăcios și pișăcios; nu. Martin personajul, omul obișnuit, se decide – de disperare? De ambiție? De frica sinuciderii? – să treacă prin câteva seturi de experiențe neobișnuite. Și pentru că n-are de unde să le ia (drogurile nu mai sunt de multă vreme „experiențe neobișnuite”), le inventează el singur, și în asta constă marea, imensa forță a Camerei de studiu. Martin își supune corpul, dealtfel foarte bine antrenat, unor mortificări nemaiauzite, unor stranii exerciții de tortură, din care menționez doar două, cele care m-au impresionat pe mine cel mai mult: privarea de respirație și submersia în apă rece. De ce „imensă forță”? Pentru că sunt atât de bine scrise, încât eu, cititorul, am fost convins că nu sunt fabulații, ci descrieri. Am simțit dureri fizice la lectură, iar ăsta e unul dintre cele mai mari complimente care pot fi făcute unui roman, dacă nu cel mai mare.

Am citit și eu, ca toată lumea, cum a fost recenzat acest roman până acum. Dați-mi voie: sunt prostioare scrise de leneși. De ce? Pentru că personajul Martin nu recurge numai la experiențele-limită, crucificatoare, ci și la experiențe sexuale destul de exotice. Cum femeile sunt întotdeauna atrase de bărbații neobișnuiți – iar Martin-personajul este, categoric, neobișnuit – două doamne foarte atractive, Sakura și Momoka, îl curtează și-l duc în love-hoteluri, unde eroul nostru face cu ele tot ce-i trece prin cap, și-i trec destule. De ce am zis „prostioare”? Pentru că, din toată cartea, numai pasajele astea au fost discutate de recenzorii români, ceea ce mă face să cred că doar atât au citit ei din tot volumul. 

Mă rog, poate au dreptate. Ca să se vândă, o carte are nevoie de recenzii picante, nu? Parcă așa am scris mai sus: „ca factori de producție, suntem datori să ieșim pe piață cu marfă vandabilă”. Și ce cumpără publicul mai cu foc, dacă nu un pasaj ca acesta: „Momoka avea pieptul perfect plat, un fund foarte simpatic și cea mai bună pizdă din lume. Ce aveam să mai înțeleg de la prima întâlnire era că lucrurile pentru ea erau ori albe ori negre. În timp ce-și refăcea machiajul, mi-a zis fără să o întreb nimic:

– Dacă mă întrebi, cel mai probabil că n-o să existe o a doua oară.”