Avem un Cazino și este minunat. Excelent renovat, bibilit până la ultima frunzuliță aurită din fiecare basorelief – și sunt atât de multe și atât de frumoase! Pot să-mi imaginez satisfacția celor care au lucrat la el, în fiecare etapă a renovării – arhitecți, ingineri, zidari, artiști. Și pot face comparația între bucuria mea de acum și sila pe care o simțeam, starea de enervare ce mă copleșea de câte ori treceam pe lângă bietul de el atunci când era în ruină, fără nicio perspectivă de a atrage bunăvoința autorităților locale de la acea vreme. E o mândrie acum să le arăți străinilor această bijuterie de clădire, era o rușine pe vremuri să încerci să le explici zidurile înnegrite, geamurile sparte, starea de părăsire, decadența mucegăită ale unui obiectiv inconturnabil al orașului, care se ițea ca un incisiv cariat pe o faleză cam la fel de „îngrijită”, cu balustrade ruginite și gropi în asfalt. 

Și totuși, nu culcându-ne pe o ureche și pierzând din ochi de admirație Cazinoul vom reuși să ridicăm orașul într-o zonă de relevanță culturală pe care toți ne-o dorim, ci pretinzând de la autorități tot mai mult. Să nu ne iluzionăm, Cazinoul era o datorie de multă vreme amânată, iar renovarea lui este o reparație morală față de constănțeni. Nu a fost construit un cazino nou, ci a fost reparat – magistral, splendid, e-adevărat! – unul vechi. Să ne bucurăm, să ne umplem privirile de perfecțiunile lui și să trecem mai departe, la ce mai avem de construit. 

Constanța are nevoie de infrastructură culturală pe măsura importanței sale, populației sale, turismului său, valorii artei și artiștilor săi, și pleacă la drum cu un handicap uriaș, din cauza fostelor garnituri politice din administrația locală, care au făcut o tradiție din a neglija, timp de decenii, ceea ce credem că este cel mai important domeniu ce poate ridica prestigiul unei localități. 

Nu ne lipsește luciditatea și înțelegem că vin vremuri grele pentru țară, după ani la rând cu deficite bugetare mari și un an electoral dilatat, cu cheltuieli extravagante și amânări de măsuri de austeritate. Știm că reflexul politicianului român e să taie mai întâi de la cultură, dar ne permitem să spunem că ar fi cea mai proastă soluție. Chiar confruntați cu lipsurile, chiar amenințați de un ipotetic război, nu trebuie să pierdem nicio secundă din vedere obiectivele principale ale unei comunități: dezvoltarea, progresul, civilizația. Iar CULTURA nu poate lipsi din nicio paradigmă a dezvoltării. În definitiv, cum spunea Churchill¹ , pentru ce ne luptăm? Constanța are nevoie de săli de spectacole, de muzee, de galerii de artă, de hub-uri culturale care să găzduiască evenimente de amploare, atât pentru locuitorii săi cât și pentru turiști. Fiecare leu cheltuit pentru cultură este o investiție profitabilă, iar renovatul Cazino nu va fi decât o dovadă în plus în sprijinul acestei axiome.

1.  Prim-ministrul Marii Britanii, Winston Churchill, ar fi dat acest răspuns când i s-a cerut să taie fondurile alocate artelor pentru a susține efortul de război (în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial) – este o legendară declarație apocrifă.
   ↩︎