te oblig să-ți strivești bucuria în mâini

să o lași să alunece printre degetele mult prea curate
să pui mâinile peste tot,
să contaminezi, să ai conștiința lucrurilor nesemnificative
care îți despică părți mult prea vii, infiltrând tot felul
de senzații în plăgile deschise.
Asta se numește extaz. Se numește să observi ochii
mjiți din timpul râsului, buzele ușor crăpate
pe care ți le muști când vorbește, captând insinuările,
îndrăznind să mângâi mâna care îți atinge podul palmei,
să amâni așteptarea și să guști câștigul unui răspuns dat la timp, unor
întâmplări în sfârșit acceptate și primite așa cum sunt –
Singurul adevăr care n-a străpuns prin haine până la piele –

Sindromul impostorului mă țintuiește în scaunul tapițat
Mă dor membrele de la atâta anticipare,
stimulare excesivă
îmi pun mâinile pe masă mi se văd degetele cu pielițe rupte și carne crudă,
Nu mă va atinge niciodată mai mult ca acum, când îmi vorbește & e o fericire și în asta
Am ace în stomac când rămâne, asta se întâmplă cu oricine,
Am ace în stomac când trecem din structură în structură împreună,
spargem granițele unui timp mereu ocupat.
Primesc sentimentul cu brațele deschise,
Fac bine, rămâi,
Aștept, rămâi.

Mă uit la tine ca la un șir de fericiri mai mici
nu fac nimic,
îmi permit doar să le descriu, să le evit
și apoi să trec mai departe;
Mă gândesc la perfecțiunea pe care nimeni n-o poate atinge,
Mă uit la cearcăne și la mâinile aspre,
simt mirosul acru pe corp și în gură;
Scuip sânge,
îmi pare rău pentru lacrimile care întind rimelul.

Mă uit la tine ca la un șir de fericiri mai mici,
nu fac nimic,
aștept să le mângâi doar atunci când mi se face somn.
Îmi dau seama târziu că aici
Nan Goldin m-ar judeca aspru
și mă uit în jos –
un fel de pedeapsă mai mare.

postmemorie

ne-am trezit dintr-odată într-un loc în care oamenilor li s-a redus capacitatea alegerii
e multă zarvă aici și creștem;
televizoarele vorbesc despre pierderea sistematică,
iar noi privim ninsoarea
ne înghite liniștea din timpul viscolului,
nimic diferit de secvențele în care părinții se întrec în țipete și orice alt zgomot
încetează să mai existe

Trăim un război, dar nu o simțim cu adevărat,
căci primăvara continuă să vină
precum o mângâiere și un vuiet peste răni care sângerează

Și cum să nu ne fie frică,
afară a încetat să ningă, e atâta soare,
câțiva dintre noi suntem fericiți așa
cum să nu ne fie frică?

Continui să mi-o neg și-mi doresc
ca următoarea persoană pe care o cunosc să-mi vorbească senin,
iar seninătatea să se reverse în viețile amândurora
fără să fie vorba de speranță.

Am mare nevoie de sinceritate,
un simplu strop de frumusețe în tot ghinionul ăsta
cochet și el
să nu ne mai înghită propria nesiguranță și disconfortul
să nu mai fim toate durerile pe care le adunăm inconștient
și le dăm din mână-n mână la străbunici, nepoți, părinți,
fii și fiice
pentru că nimeni nu știe mai bine
niciodată mai bine și lasă
mereu vine rândul celuilalt
și niciunul dintre noi nu va face mai bine

ne grăbim
dacă privesc mai bine, graba nu a glorificat nimic
s-a murit și se moare. tinerii rezistă în timp ce țin
graba de mână

am nevoie de prezență & dorință
îmi place acest început pe care îl pretindem când ne e bine și cald
așa cum mi l-ai pretins despre zilele îndepărtate pline de dragoste infantilă
din sătucul tău preferat

iar auzul să mi se umple, pentru prima dată după mult timp,
de împlinirea unor lucruri simple cum ar fi sunetul unor roți de bicicletă, al unei brichete căzute pe trotuar &
simt o aromă cunoscută pe limbă, până ne întâlnim din nou,
microgriji &
am nevoie
și totuși,

îmi dau voie să mă cuibăresc în durere surdă ca-n plapumă
când am un vis care mă face să cred
cunosc oameni și îmi tai extazul singură
dar rușinea mea poartă gingășia și duritatea cu care mă încrunt.
învăț să aștept până când mă transform în așteptarea însăși
mă înfurii, tu nu mai vrei să mă vezi, dar n-am încetat niciodată să ne vedem.
nu înțeleg. nu ne-am făcut niciodată chiar atât de mult rău,
iar eu am mâinile astea goale
și mai departe
chiar nu știu cum am să dau asta înapoi.