De obicei, la trecerea unui scriitor din această lume, imaginea sa este indelebil legată de ceea ce ne-a adus nouă, celor care scriem sau vorbim despre acesta. Într-un fel, un discurs in memoriam devine un act de narcisism involuntar, pentru că, oricât de efemer ne-am fi atins de viața sau opera scriitorului, suntem acolo noi, cei rămași în viață, iar cel dispărut- pretext pentru cuvinte de laudă care, voit sau nu, ne au tot pe noi, cei ce scriem, în centru.

Se întâmplă, așadar, că apare și mai greu să scrii despre o scriitoare înzestrată  cu un simț al ridicolului grozav de dezvoltat, dublat de un simț al umorului la fel de înalt, dar și de o tenacitate polemică redutabilă, atunci când își susținea ideile.

Despre Doina Jela (Jela Enache Despois) s-a scris cu referire la impresionanta sa activitate de editoare, traducătoare, dar și de autoare a unor reconstituiri incomode, tragice, dar necesare unei vindecări colective care din păcate nu s-a întâmplat niciodată pe deplin. Așa cum Geli (cum o numeam, cei care știam că prenumele e Jela) a crezut cu tărie în eficiența tratamentului pentru boala care, din nefericire, a răpit-o, tot astfel a crezut cu obstinație în rolul de purificare și vindecare colectivă a temelor pe care le-a abordat în cărțile sale. În anii de dezorientare aurită și mizeră, imediat următori lui 1989, Doina Jela a trăit efervescența libertății cu suspiciunea perpetuă că lucrurile nu se „deschideau” după cum ne așteptam. Spre deosebire de noi, cei care, mergând cu articole lunare la revista „Tomis”, unde ea era redactoră- și care abia începeam lucrul cu lumea din jur, cum s-ar spune, Geli trăise umilința rezervată profesorului navetist, spaima de a scrie un jurnal în care se simțea cu adevărat liberă și, cu siguranță, grija de a nu face rău familiei cu dorința de a spune lucrurilor pe nume și de a fi liberă. Familia ei, de aromâni, încasase șocurile istoriei în toate rotirile timpurilor. 

Desigur, începutul anilor 90 a însemnat o efervescență autentică, editorială, convivială, libertatea de a citi, de a spune, de a polemiza. Îmi amintesc cum, ducându-i odată un articol la birou, am găsit-o indignată pentru că redactorul-șef de atunci îi spusese verde-n față că el a fost învățat să urască legionarii, iar dorința ei de a invita într-un număr viitor al revistei discuții despre dreapta interbelică nu îi era pe plac. Ea se mira cum poate să fie atât de obtuz, căci discuțiile nu ar fi promovat legionarismul, nici pe departe, ci ar fi adus în paginile revistei felurite opinii, documente și argumente necesare nevoii noastre de a afla ceea ce ne fusese prezentat prin discursul „de monolit” oficial. Tot în acea vreme îmi spunea că a început cercetarea pentru reconstituirea unei crime comuniste, din atâtea altele. Dacă îmi amintesc bine, efortul uriaș pe care l-a făcut, pentru documentare, l-a făcut ca pe o datorie morală, după o discuție avută cu Mariana Rădulescu, fiica lui Nichita Dumitru, despre execuția tatălui său. Cumva, Doina Jela și-a asumat atunci, în numele libertății interioare, să fie vocea care „dădea socoteală” victimei, așa cum va scrie, mai târziu, în prefața Lexiconului negru, anume că victimele represiunii sunt singurele cărora trebuie să li se dea socoteală despre ceea ce și cum se scrie despre ele. Intransigența aceasta și tenacitatea cu care a urmărit o temă unică, anume datoria morală de a denunța răul și de a înțelege fragilitatea umană este evidentă în tot ceea ce a scris, de la carte-document la ficțiune.

Îmi amintesc, dincolo de spumoasele discuții de la „Tomis” sau cele personale, în vizite, furia și deznădejdea cu care ne povestea, mie și părinților, despre piedicile care i se așterneau în calea documentării, cu cinism, de către cei care jucau, imediat după 1989, rolul penitentului reeducat, anume responsabilii arhivelor penitenciarelor, sau alți oficiali pe care îi solicitase pentru sprijin pentru documentarea riguroasă pentru Cazul Nichita Dumitru. Într-un fel, cu toată mefiența acumulată din experiență, Doina Jela avea, fundamental, încredere în salvarea morală. Îmi mai amintesc cum ne-am întâlnit, într-una din iernile geroase, 1993 parcă, era înfofolită cu două șaluri și înghețată de frig, fusese până la Peninsula, să se documenteze în arhiva închisorii-colonie, doar pentru a găsi alte refuzuri, după ce i se promisese, din nou și cu scuze, „generos”, ajutorul. Nu este așadar întâmplător că toate cărțile-document pe care le-a scris au urmărit această temă, a răului evident sau abil deghizat sub masca grijii, protecției, atenției, a iluziei libertății. Această dragoste care ne leagă este, dincolo de relația de profundă prietenie dintre Doina Jela și Monica Lovinescu, o carte a uciderii mamei, așa cum Cazul Nichita Dumitru este cartea uciderii tatălui. Totalitarismul, de orice fel ar fi, de stânga sau de dreapta, funcționează în logica strâmbă a încălcării unui tabu vechi de când lumea, anume uciderea părinților. Singurătatea morală ce urmează unui astfel de gest constituie o altă temă a cărților-document ale Doinei Jela, căci, așa cum declara într-un interviu o interesau „lucrurile esențiale”. Totalitarismul ca paricid, căci furtul vieții colective și al libertărții este inerent odată ce oamenii rămân singuri apare, distilat sau evident și în ficțiune: Villa Margareta apare ca o sinteză a tragediilor și fragilității morale a omului, despre care aflase din mărturiile supraviețuitorilor închisorilor din anii atroce și a singurătății omului în fața libertății și iluziei că este chemat să construiască noua istorie.

Traumele și suspiciunile istorice, alte teme esențiale ale omului sunt ipostaziate ficțional în Efectul fluturelui. Tema esențială rămâne uciderea mamei, chiar dacă de data aceasta n-o mai face regimul direct, ci o face by proxy, prin mâna fiicei. Personal, vreau să cred, ca orice cititor narcisist care a cunoscut autoarea, că Doina Jela n-a uitat izbucnirea fostului redactor-șef cu privire la educația primită de a urî legionarii: în roman, uciderea mamei se întâmplă treptat prin alunecarea culpabilității personale înspre trecutul acesteia- mama e suspectată de legionarism și antisemitism și responsabilă de eșecurile fiicei. Pentru ca familia, istoria zbuciumată a neamurilor, având în centru mama să încheie, prin Cuibul din inima ei, trilogia.

Cu ultimul roman, Doina Jela încheie proiectul pe care l-a purtat, cu răbdare și intransigență, vreme de peste trei decenii, acela de a fi vocea victimelor totalitarismului comunist și de a documenta sau ipostazia în ficțiune fragilitatea morală pe care societatea paricidă o induce: deturnarea responsabilității, paricidul simbolic, frica. 

Doina Jela nu este numai scriitoarea intransigentă, legată aproape obsesiv de tema esențială a cărților sale. Am cunoscut-o, cum am spus, ca redactoră a revistei „Tomis”, preocupată să aducă voci noi în revistă, să fie alături de tinerii autori. Îmi amintesc cum vorbeam despre tinerii poeți (pe atunci) Mircea Țuglea, Grigore Șoitu (pentru care avea o simpatie specială, „îmi pare că de băiatul ăsta nu se lipește nicio chestie murdară”, mi-a zis odată, într-o discuție de-a noastră) mulți alții. În peisajul literar al „începutului de istorie”, cenaclul revistei „Tomis”, lansările de carte, atâtea câte erau, polemicile referitoare la literatura de sertar sau la revizuirile necesare în vremea libertății ne aduceau frecvent împreună cu Doina Jela. Energia și umorul pe care îl găsea, în cele din urmă, în toate întâmplările cotidiene, o făceau o companie distinctă și caldă, extrem de caldă, în peisajul în care orgoliul „de autor” venea la pachet și cu oarece morgă.

Ea îmi propunea să scriu despre apariții recente și alegeam împreună cărțile, consultându-ne asupra interesului pe care l-ar trezi cititorului. Așa s-a întâmplat să scriu despre romanul Blocada– Pavel Chihaia și să am onoarea de a primi, prin corespondență, gândurile autorului, iar mai apoi de a-l cunoaște, împreună cu familia sa, la Constanța. La fel, un scurt articol despre activitatea lui George Ciorănescu mi-a adus bucuria unei scurte corespondențe cu familia acestuia. Toate acestea mediate de Doina Jela, care se străduia, ca mulți alți scriitori și redactori, să deschidă un dialog autentic între scriitorii români și cei pe care pe atunci îi numeam „din exil”, iar pe măsură ce istoria s-a tot sucit, au devenit scriitori din diaspora. Evident că micile noastre ședințe de „alegere” se terminau cu anecdote despre lumea scriitoricească, despre noi înșine, despre tot ce era sclipicios, colorat și hidos de scump pe atunci. Așa că mai bună era o plăcintă macedonească preparată de Geli și oferită oaspeților în minusculul ei apartament constănțean de la etajul patru. Prin comparație cu personalitatea efervescentă care decupa spațiul, a proprietarei, apartamentul, sclipind de ordine și curățenie, părea casa de jucărie pe care o fetiță cuminte a primit-o cadou de la părinți, pentru păpuși și întâlniri cu prietenele. 

Întâlnirile noastre s-au petrecut apoi mai rar, căci ea s-a mutat la București, iar eu am fost plecată o vreme îndelungată. Vedeam fotografii din casa bucureșteană, la fel de ordonată și din micul paradis de la Slătioara, unde familia petrecea vara, sub atenta ocrotire a pisicii negre, Jurubița. Viața tihnită și luminoasă, cu plimbări în pădure, cules de ciuperci, o aveau în centru pe Geli-cealaltă, care știa, cunoscând din mărturii și cercetări ororile pe care omul le face, că frumosul din lume și minunea fiecărei zile nu trebuie lăsate pradă urâtului și asupririi, de niciun fel.

Cei care am cunoscut-o îi avem în minte vocea și râsul și micile momente de încurcătură rezolvate cu umor și căldură. Căci Doina Jela nu a fost doar o cercetătoare a răului, pe care l-a denunțat, ci o doamnă care știa să iubească, să se bucure, să ajute. 

Probabil că revista „Tomis”, unde a lucrat, va dedica un dosar tematic activității sale de autor complex și consecvent. Cu seninătatea pe care cred că și ea o găsise în anii recenți și cu seninătatea cu care a fost convinsă că va ieși învingătoare din confruntarea cu suferința. 

Foto: Facebook