După Casa fleacurilor (Casa de Editură Max Blecher, 2016), carte recompensată cu premiul „Tânărul scriitor al anului 2016”, Rita Chirian revine cu un nou volum, Medusa (Casa de Editură Max Blecher, 2024), remarcabil nu doar prin viziune și (auto)controlul tensiunilor, ci și prin construcție. Fiecare poezie din acest volum pare să aibă o miză prestabilită. Fiecare ipostază (a eului sau a naturii însăși) este calculată, iar privirea e capabilă să înregistreze realitatea până la cel mai nesemnificativ detaliu. Și nu-i scapă nimic.

Medusa este un volum al „furiei și puterii feminine nestăvilite”, așa cum, pe bună dreptate, îl caracterizează Victor Cobuz în textul său de pe coperta IV. Iar autoarea deconstruiește meticulos această furie – implozivă, în unele fragmente din carte, latentă, în altele – prin cîteva procedee sigure, care lovesc acut. Expediția Ritei Chirian prin tot felul de micro-universuri se concretizează destul de limpede: nu numai prin anihilarea continuă, sub diverse forme, a unui prezent pe care refuză să-l asimileze („o bătaie la palmă face nespus de bine/ după zilele de absențe/ la meetingurile cu smartwatch/ în care numărul pașilor tăi cere socoteală pașilor tăi/ în care împingi la nivel superior/ maladia mileniului”, p. 17), dar și prin accentuarea unor problematici importante, care necesită clarificare („cu gura cleioasă, cu sexul umed de scârbă și ură,/ cu oase ușoare în palmă, toată: sutien, ceas, bătături,/ pentru voi, marșuri de glorie reproductivă”, p. 24). 

Printr-un discurs frust, caustic, necenzurat se poate scrie și despre fragilitate, nu numai despre groază și nevralgii. Asta se întâmplă și în volumul de față, chiar dacă la o primă lectură am putea crede că autoarea nu lasă garda jos nicio secundă. Textele intitulate rușine, cinci la număr, sunt poate cele mai sonore din această carte – reușind, fiecare dintre ele, să sondeze o altă categorie afectivă, mereu alta. Când prin impasibilitatea cu care întâmpini tot ceea ce ți se întâmplă, când printr-o succesiune de cadre retrospective unite sub același topos, cel al durerii, acest ciclu al rușinii își menține consistența. 

Afectivitatea nu este reprimată în cartea de față, deși este ținută, așa cum spuneam la început, sub control. Apar destul de des mai multe forme ale resentimentului, uneori nu suficient de puternic cât să-și facă față sieși, alteori dublat în intensitate de o violență discursivă foarte bine strunită de către autoare: „eu, scroafa prea slabă ca să fie tăiată/ și să bucure pe altcineva,/ ceva de sus căzând peste mine-n cădere” (p. 42). Și încă: „am văzut fălcile generației mele/ înghițind anvelope pentru comoditățile organigramei,/ posedându-și nevestele ca pe niște tigroaice tatuate,/ i-am văzut mărșăluind cu lingurile în bandulieră spre/ cantinele aseptice ale capitalismului” (p. 54). Asta face din resentiment o trăire atât de versatilă: faptul că-l poți îndrepta asupra altora și asupra ta în același timp, cu aceeași intensitate. 

Titlul este, cred eu, o trimitere destul de ingenioasă la altă carte a autoarei, la pokerface (Ed. Vinea, 2010). Ambele titluri împart aceeași metaforă. Dacă în pokerface avem de-a face cu un discurs radical, intim în același timp, amintindu-mi într-o oarecare măsură de cartea Elenei Vlădăreanu, europa. 10 cântece funerare (Cartea Românească, 2005), în Medusa neutralitatea este dusă la alt nivel. Demitizarea celei de-a treia Gorgone – strâns legată de problematicile pe care autoarea le explorează (și nu doar atât, ci le numește cât se poate de explicit, le deconstruiește, le examinează din aproape în aproape) – e o mișcare de forță, pusă în context într-un text din prima jumătate a volumului, prin versurile „Doamne, toate atât de frumoase/ extazul unui viol” (p. 12). 

În comparație cu volumele sale anterioare, caracterizate printr-o geometrie compactă, poemele Ritei Chirian din Medusa sunt mai aluvionare, cu un pronunțat caracter discursiv. Până la urmă, este dificil să ieși din propria poveste/ istorie, chiar proiectând-o într-o dimensiune ficțional-mitologică: „am fost și noi într-o chanson de geste./ ne alcătuiserăm o genealogie teribilă,/ în adânciturile tălpilor noastre urma să crească/ o umanitate nouă,/ stigmatul să fie stigmata, nodul de sens un ștreang,/ dar gata, lasă prostiile./ execut remarcabile prize în trei puncte, iar/ curentul care trece prin mine are ceva din/ zumzetul unui roboțel vibrator,/ antipoetic,/ curând o să ne amintim cu drag vremea mineriadelor” (pp. 61-62).

Din punctul meu de vedere, Rita Chirian face parte din acea categorie de poeți foarte buni ai generației 2000, cu voci incredibil de puternice și cu un discurs perfect calibrat, dar discreția sa publică îi face pe unii să o omită, pe nedrept, din ierarhiile lor. Este, totuși, fascinant să urmărești parcursul unui autor care face tot posibilul să se reinventeze, ca limbaj, ca imaginar, ca viziune estetică și ideologică, cu fiecare carte.