„Dacă voiam să plac tuturor, mă nășteam cartofi prăjiți” – așa sună înțelepciunea populară, și zău dacă înțelepciunea asta n-are dreptate, deși mie nu-mi plac cartofii prăjiți (și nici lui Bogdan Crețu, dar asta-i secret!). Cu atât mai mult e-adevărat în cazul cărților: nu există cartea aia care să placă la toată lumea. Păi, dacă nici Biblia n-a reușit acest tur de forță, atunci ce să mai vorbim de cărticelele noastre, ale pălmașilor literaturii? Nu se poate și nu se poate! Orice-ai scrie, unora le va plăcea și altora nu. Partea proastă e că gura mare fac, în general, cei cărora nu le-a plăcut o anumită carte; ei sunt deștepți! Ei știu cum ar fi trebuit scrisă, ca să fie bună! Ei au soluția! Partea bună e că ăștia, în general, nu scriu nimic, doar dau din gură și au – cel mult! – păreri pe Facebook. În rest, veșnica repliere a chibiților: „Eu știu să joc, dar nu joc”. Din fericire, există și recenzorii profesioniști, care pot să-și exprime clar punctul de vedere: asta e bună pentru că. Asta nu e bună pentru că. Autorul acesta poate mai mult decât atât. Autorul celălalt a dat tot ce-a putut, de mai mult nu e în stare („Nu trageți în pianist”). Din nefericire, eu nu sunt nici recenzor, nici profesionist, așa că habar n-am cum să-mi argumentez preferințele literare. Pot încerca, ceea ce acum și fac, dar cu mijloace extrem de modeste.

Cum să justific faptul că romanul doamnei Valentina Șcerbani (Orașul promis, Tracus Arte, 2019; Cartier, 2024) nu mi-a plăcut deloc? Că nu i-am găsit nicio calitate? Că n-a atins în cititorul din mine nici una, dar nici măcar una dintre corzile tensionate, gata să vibreze la cea mai mică atingere a iscusinței literare? Nimic! Paranteză: a, ba da, la pagina 91 am dat peste floare rară: „Era iarnă, dar nu una oarecare, ci o iarnă indiană”, vai de capul ei de floricică degerată de frig, că e singură în tot romanul, cred că se întreabă și ea ce caută acolo, între pipirig, buruian, rogoz, pir, bozii, urzică și ciulini…

Cândva, Ana a întrebat (o știți pe Ana, e cea cu… da, ea, clujeanca!) dacă povestea e mai importantă decât stilul sau stilul „bate” povestea. I-am răspuns fără ezitare: „Povestea bate stilul!”, și îmi mențin categoric punctul de vedere. Da, un maestru poate face bici din orice, nimic de zis, dar pentru asta e nevoie de o viață întreagă de exersat măiestria; omul obișnuit, scriitorul pălmaș, ca să facă bici are nevoie de piele tăbăcită, nu de altceva, nu de mătăsuri, panglici sau fire de tort, vorba lui Coșbuc. Deci: povestea primează asupra stilului (teoria mea, nu v-o bag pe gât, doar o repet ca să mă fac înțeles). Dar ce te faci când dai peste Orașul promis, unde nu există nici poveste și nici stil? Cum apuci un astfel de op? De unde?

Sigur, acum vine întrebarea legitimă: ce te-a apucat, Buzea, să scrii despre o carte care nu ți-a plăcut? Dacă nu ți-a plăcut ție, să fii sănătos! A plăcut altora! Lasă-i p-ăia să scrie! Nu spuneai tu „Cărțile proaste nu primesc recenzii”? Dați-mi voie: nu mă contrazic. Cu cartea asta e ceva mai adânc și mai grav decât „Nu mi-a plăcut”!

După ce am terminat lectura m-am apucat, gospodărește, să-mi trag patruzeci de mii de pumni în cap: ia uite cu ce mi-am pierdut eu o zi din viață! Chiar, iată cu ce: o fată este capturată de două mătuși – surorile mamei sale bolnave – și închisă într-o fermă diabolică, undeva în Toltrele Prutului, într-un loc în care plouă. Și plouă. Și plouă (cam asta-i toată acțiunea). Ileana (fetița) dă acolo peste o verișoară (Codruța), încă mai nenorocită decât ea, și peste doi cai, care dau cumva sensul existenței acelei ferme (caii nu fac nimic, doar mor la final). La fermă apare întâi o femeie care-și ia bătaie de la cele două mătuși, apoi o altă femeie care le bate pe cele două mătuși, și la sfârșit o a treia femeie care se spânzură în grajd (deși ipoteza unei crime rămâne deschisă). Vine o carte poștală pe care scrie: Твоя мать умерла. Приезжай скорее („Mama ta a murit, vino mai repede”). Konieț. A, nu: mai e un ultim capitol de o pagină, în care Ileana filozofează („numai tu vei rămâne aici, pentru un alt sfert de veac și ce va rămâne apoi, dar cine să știe, poate scurtele texte din Esquire și poate romanele și casele englezești și dorul postum și războaiele și drumul acesta cu un singur sens, pentru că ziua aceea a distrus orice urmă de mândrie și am rămas încă acolo, sub tabloul lui Ivan Kramskoi, sub ceasurile topite de hârtie, zburând înapoi, deasupra cerului, ca Bella plutitoare a lui Chagall, iar casa noastră din Chișinău e un schit vechi mâncat de molii și ce ne-a rămas, chiar dacă am crezut în dragoste, decât straiele hoților și ale borfașilor, ale celor căzuți și arși în toate răspântiile, mușcând din munți și călcând legămintele”).

Dar există în literatura română o Voce pe care o respect foarte mult, iar această Voce m-a rugat să mai citesc romanul o dată. Am crâșcat din măsele, dar m-am supus: Vocea are putere mare asupra mea. Am reluat lectura de la început, am dus-o până la capăt și mi-am dat seama că sunt mai prost ca Noapte-Bună: nu înțelesesem nimic. Îmi scăpaseră complet două amănunte oarecum esențiale, mai exact trupul și spiritul acestui roman. Iată-le: în 1883, pictorul Ivan Kramskoi a pus pe piață tabloul „Neizvestnaya” – adică „Necunoscuta” – pânză care a avut o carieră uluitoare în lumea rusă și despre care n-aveam nici cea mai vagă idee. Ei bine, cea de-a treia femeie care vizitează ferma nebunelor (sinucigașa, cum ar veni) este chiar necunoscuta din tabloul lui Kramskoi; o recunoaștem după haine. Pe de altă parte, la pagina 46 a cărții avem un document olograf, scris desigur în rusă, din care am înțeles două date: 1988 și 15.10.1996. Punem cap la cap niște informații, iar peisajul se schimbă complet: Valentina Șcerbani s-a născut la 11.01.1988 în raionul Glodeni și-a copilărit în satul Butești, unde se află cea mai spectaculoasă parte a Toltrelor, și anume Reciful Butești, locul din Orașul promis. Iar cartea este dedicată și mamei autoarei („lui Alex, pe pământ / mamei mele, în ceruri”), despre care putem presupune că a murit în 1996 (doar o ipoteză). Ergo: totul se schimbă. Acțiunea romanului nu e acțiune, e altceva. Dar ce? Asta nu știu.

Rămâne întrebarea: care este orașul promis? Pe lista scurtă se califică Odessa, Barcelona, Toledo și Sankt Petersburg. Din capitolul „Arhivarium” (strecurat între capitolele șase și șapte), singurul capitol care are un sens pentru mine, s-ar putea înțelege că orașul promis e Toledo. De dragul tinereții autoarei, sper că așa este.