În data de 5 februarie 2026, la Muzeul de Artă Constanța (spațiul de la ultimul etaj) a avut loc vernisajul expoziției de pictură Ferestre către o lume interioară a artistului Miron Agafiței. Expoziția l-a avut curator pe principele Șerban Dimitrie Sturdza – un apropiat al artistului și al orașului nostru, de care se simte foarte legat, după cum a mărturisit. Alături de domnia sa, în deschiderea evenimentului au luat cuvântul cunoscutul critic de artă Doina Mândru și directoarea muzeului, Lelia Rus-Pîrvan.
Artistul Miron Agafiței (n. 1948, Iași) a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (azi UNArte) din București în 1973, la secția pictură, clasa profesorului Alexandru Ciucurencu. A debutat cu o expoziție personală la Cluj-Napoca, în 1968. Au urmat numeroase alte expoziții personale – între care: „30 de ani de pictură”, la Musée ADZAK, Paris (2000); cea din cadrul Salonului Internațional de pictură, sculptură și arhitectură de la Hangzhou, China (2001); „45 de ani de pictură”, la Manoir des Tourelles, Écouen, Franța (2014) – și de grup, în România și în străinătate. Din 1992, când a fost invitat să expună la Galerie du Théâtre de Colombes, artistul s-a stabilit definitiv în Franța, la Paris. În 2013 a revenit în țară pentru a participa la o „expoziție de familie”, alături de Gabriela și Costache Agafiței (sora și, respectiv, tatăl artistului), în Iașiul natal. Cu această excepție, actuala expoziție de la Constanța poate fi văzută ca o reîntorcere a artistului în România, după mai bine de 30 de ani.
Dacă icoana, în accepție teologică, a fost considerată drept o „fereastră către lumea divină”, tabloul, la rândul său, este un spațiu de comunicare între privitor și universul spiritual al artistului. În acest sens, titlul metaforic al expoziției, Ferestre către o lume interioară, este o invitație pe care artistul o adresează vizitatorilor spre a le împărtăși propriile emoții și trăiri. În mod simbolic, două picturi de mari dimensiuni, ambele intitulate Fereastră, jalonează parcursul expozițional: una se află la baza scărilor care conduc către sala de expoziție, fiind prima (la sosire) și ultima (la plecare) văzută de public; cealaltă captează atenția pe peretele central al sălii de expoziție (și apare reprodusă pe afiș).
În expozeul său, criticul de artă Doina Mândru a marcat filiația artistului pe linia picturii rafinate a lui André Lhote, a lui Pallady și mai ales a cromaticii vibrante și solare a lui Ciucurencu, pictorul tulcean de origine și profesorul artistului în studenție, remarcând și că acesta din urmă este reprezentat în muzeul de artă constănțean prin opere de primă mărime, grație politicii de achiziții a primei directoare a muzeului, Florica Cruceru.
Totodată, Miron Agafiței a reușit să se distanțeze de maestrul său și să-și găsească o voce proprie. Stau dovadă studiile de figură umană, tratate în manieră (neo)expresionistă, cu împăstări accentuate și pensulații largi, în forță, cromatica pendulând de la subtile acorduri de griuri, nuanțe-pastel și numai câteva accente saturate până la o paletă cu culori puternice, aproape de tip fov, dar ponderată adesea de contrastul de clar-obscur. Relieful pastei de culoare din unele lucrări trimite la matierism și la Jean Dubuffet, după cum dramatismul unor personaje care par sfâșiate de durere (fizică sau sufletească) amintește de Georges Rouault – a apreciat criticul Doina Mândru. La aceaste referințe din istoria artei, l-aș adăuga pe Willem de Kooning, cu seria sa Woman din anii 1950, cu care personajele lui Miron Agafiței au în comun deformările anatomice expresionist-abstracte ale trupului.
O anumită rugozitate a pastei picturale, în straturi suprapuse, și contururile fluide fac uneori lizibilă imaginea doar de la o anumită distanță, ca în cazul picturilor neoimpresioniste (pointiliste). Este cazul unui mic portret de bătrân, cu barbă lungă și albă, întruchipare a profetului Isaia. Alte picturi, cu fundaluri pastelate, suprapuneri de straturi diluate și ușor matizate evocă tehnica picturii murale (mai ales în frescă, dar și în ulei). Faptul nu este întâmplător, căci – după cum a precizat principele Sturdza – pe lângă pictura de șevalet, căreia i s-a dedicat neîncetat, Miron Agafiței a activat temporar și ca restaurator (în 1977–1978, la Teatrul Național și la Muzeul de Artă din Focșani; în 1981, la Biserica din Bârsești, Vrancea; în 1985–1986, la Cercul Militar Național, Sala armelor, și, în 1987–1989, la Casa Slătineanu –ambele din București).
În mod cert, figura umană singularizată – întreagă, bust sau portret, de la nud la personajul ecvestru (ca în icoanele Sfântului Gheorghe), la efigia unui cavaler în costum / armură de epocă (un fel de Don Quijote rătăcitor), la chipuri de țărani sau apostoli – domină creația artistului. Pe lângă această temă majoră, expoziția include și alte câteva teme: un mic peisaj din Cipru, în care se vede silueta unei biserici, scăldată de o lumină caldă, specifică sudului mediteraneean, și proiectată pe o vegetație luxuriantă; o natură statică aproape minimalistă, cu un număr restrâns de obiecte (o vază cu flori și două fructe într-o farfurie, așezate pe o față de masă), executată cu spontaneitatea unei eboșe; cele două lucrări cu ferestre (deja menționate) cu forme abstractizate, marcând raportul dintre spațiul exterior / deschis și cel interior / închis (asimiliat cu intimitatea artistului); o pasăre rănită, la granița dintre figurativ și abstract; în fine, două-trei picturi cvasi-abstracte.
Dimensiunile sălii au impus o riguroasă selecție a lucrărilor: din aproape 100 luate inițial în calcul au fost expuse doar 23. După închiderea expoziției (în 5 martie 2026), Muzeul de Artă Constanța își va îmbogăți patrimoniul, printr-o generoasă donație, cu o lucrare a artistului Miron Agafiței.
