Ne stă mereu în față o iarnă

M-am așezat pe patul liber, cu haina și geanta alături, cu spatele la salon. M-am uitat la câmpul care se desfășura dincolo de ferestre, împestrițat de lumini, la sigla magazinului Billa, o sacoșă galbenă enormă, ușor șifonată, la parcare, unde mașini veneau și plecau, unde oameni coborau și urcau, cu pachete sau fără, cu gulere ridicate, cu căciuli, cu glugi, cu mănuși, chirciți de frig, împovărați de sacoșe, griji și dureri. Se întuneca, se aprindeau felinare. Semafoarele pâlpâiau pe-o străduță, în stânga. Amintirea tinde să adauge zăpadă, poate prima ninsoare din an. Dar adevărul e că încă nu ninsese atunci. Am întins cearșaful, am scuturat firimiturile, am umflat perna. M-am uitat la petele roz și gălbui, urmele tatălui meu. M-am bucurat să le văd – patul lui, neschimbat, deci așteptându-l: se întoarce.

A apărut în cadrul ușii deschise, într-un scaun cu rotile. Asistenta a răsucit și-a oprit căruciorul. Stația finală, a zis răspicat, foarte tare. În cameră nu era lumina aprinsă. Ba trebuie să fi fost, însă pesemne că era mult mai slabă decât cea de pe coridor. Am sărit în picioare, dar am rămas acolo, lângă geam. Tata s-a ridicat și a pornit șovăielnic pe culoarul dintre paturi. Asistenta a dispărut într-o clipă. M-am dus înspre el, mă străduiam să zâmbesc, poate chiar am zâmbit, ușurată că-l văd – ciufulit și pierdut, dar măcar pe picioarele lui, cu pijamaua încheiată. Înainta lent, apucându-se cu mâinile de tot ce îi ieșea în cale, de cadrul metalic al primului pat, de un stativ cu perfuzii, punând atent un picior înaintea altuia, oprindu-se și căutându-și din nou echilibrul pentru încă un pas, și apoi iarăși așa. Nu m-a recunoscut din prima, a tresărit când am ajuns lângă el. L-am atins pe braț, i-am zis hai. O, ia uite, ai venit! Da, doar ți-am promis că vin. Ți-am adus ceai și ceva de mâncare. Ai venit! Da. Văd că ești mai bine. Sunt. Sunt. 

Ne-am așezat pe marginea patului, cu spatele la salon, cu fața la câmp. Am stat o vreme așa, i-am zis ce i-am adus, ceai și două felii de bundas kenyer, cu salutări de la mama, m-a întrebat cum e afară, am vorbit despre vreme, de parcă ar fi fost o seară obișnuită, de vară, și-am fi cântărit dacă în ziua următoare se va putea merge la pescuit. Pe pervaz era cina, deși nu trecuse cu mult de cinci după-amiaza, am deschis caserola, am tăiat șnițelul de pui în bucățele mărunte, după ce-am spălat cuțitul, furculița, lingura și cana la chiuveta din colț, fiindcă erau îngrozitor de lipicioase, aruncate în sertarul noptierei lângă încărcătorul telefonului, șervețele și-un sul de hârtie igienică. Vrei? Vreau. Doar dacă vrei. Și cât vrei. Tăiam și îi întindeam furculița, bucățică cu bucățică, încet. Îmi lua furculița din mână, mânca bucățica, priveam înserarea. Uite acolo un brad, oamenii încă n-au strâns, e devreme, sunt primele zile din ianuarie abia. Răbdare. O să fie bine, o să vezi. Sigur că da. Da. Oricum, asta nu-i vreme de pescuit. Numai la copcă. Ce ger!… Dar niciodată n-am fost pasionat eu de pescuitul la copcă. Poate c-ar trebui să încerci și la clonc! Cum ai zis? La clonc! Râdeam, cuminți, cu palmele pe pat, lângă noi. Mâncase destul. Îl mângâiam pe mână, așa cum îmi imaginasem tot drumul că fac. La început cu grijă, fiindcă nu mai făcusem asta niciodată – era un gest pe care doar mi-l închipuiam uneori. El îmi primea mângâierile fără nici o tresărire, atât de nemișcat, încât mă întrebam dacă simte. Dacă pricepe ce fac. Totuși, nu mai era ca la prânz, când privea norișorii nevăzuți din tavan. Așezat pe pat, cu spatele drept, privind înainte, părea să înțeleagă, măcar în mare, ce se întâmplă. Am rămas cu mâna peste a lui. Umăr în umăr, am tot privit pe fereastră. 

Dar după aceea, când s-a întins în pat, s-a rupt și firul fragil dintre noi. Din clipa în care s-a lungit la orizontală, cu ochii în tavan, iar eu am rămas în picioare, n-a mai înțeles absolut nimic din ce îi spuneam, n-a mai reacționat la nimic, de parcă patul ăla blestemat era un portal care-l trăgea și-l cufunda într-o altă lume, departe. Eram în lumi diferite, complet separate. Am făcut câteva încercări, dar orice-i ziceam era degeaba. Înainte să mă îmbrac și să plec, m-am aplecat și i-am spus la ureche să doarmă, nu-l abandonează nimeni, odihnește-te, dormi, dimineață o să fim iarăși aici, mai sunt două, trei zile și vii acasă. 

Se vede că sunteți fata lui tata, mi-a zis soția pacientului de la ușă, în timp ce mă înfofoleam. Că pe sora dumitale a dat-o afară. Vai, cum a mai țipat la ea… Iar ea se vede că-i fata lui mama. Seamănă bine sora cu mama, așa cum mata ești fata lui tata. 

Vorbea tare, fără să se ferească, de parcă tata n-ar fi fost de față. Bărbatul ei, întins în pat, închis în cufărul propriului corp, părea să confirme totul din priviri. 

Apoi, când mă luptam cu fularul, s-a apucat să mai spună, cu o voce deodată schimbată, că da, dar și tata e rău, o putoare – poate n-a zis chiar așa, dar asta voia să îmi zică și eu așa îmi amintesc că mi-a zis. O putoare. Și toate astea ca și cum era sigură că tata n-o auzea. La revedere, noapte ușoară, le-am zis tuturor din ușă, cât de tare am putut, și-am plecat repede, fără să-mi mai înfășor fularul până la capăt. Doamne-ajută!, a zis femeia, iar bărbatul ei a mârâit zvâcnind dintr-un picior. 

Am rătăcit pe străzi după ce-am plecat de la spital, n-am luat-o pe drumul spre casă, ci am pornit drept înainte, m-am dus încotro am văzut cu ochii, nu mai călcasem niciodată pe-acolo, iar locul necunoscut îmi făcea bine; și iarăși îmi amintesc zăpadă – amintirile de iarnă tind să se așeze de capul lor pe-un fals fundal alb –, dar sigur nu era zăpadă, era doar un ger de crăpau pietrele, uscat, ceva gheață pe ici și pe colo, băltoace încremenite, albite, capcane ascunse prin întuneric; numai luciri fugare, pe sub felinare, trădau apariția pericolului. 

Am sunat acasă. E bine, am zis, pe sub fularul trecut peste gură. Să știți că e bine. Nu-i deloc cum era dimineață. A și mâncat mâncarea de spital. Scandal n-a făcut. L-am lăsat bine. Nu-l mai enervați. Nu-l mai agasați. Nu-l mai forțați să mănânce ce nu vrea. Lasă, să nu mănânce nimic când nu vrea. Postul, se știe, e bun. Corpul simte ce vrea. 

Mintea mea rula în neștire mai departe, dar mă abțineam să scot pe gură tot ce gândeam, nu-i mai dați întruna cu mâncarea, nu mâncarea e totul, lăsați omul în pace, să zacă și să viseze, mănâncă ce vrea și când vrea. El nu e ca voi, îmi venea să le strig, n-ați priceput nici până acum că el nu e ca voi? 

Era o vervă nerușinată, „fata lui tata” și-o luase în cap, mândria omului căruia-i mănâncă lupul din palmă, nu știu ce era, însă apoi dintr-odată m-am pomenit că mă simt prost, mi-era rușine cu fularul meu umed la bot pe străzi necunoscute, ce vorbeam, zău, cine eram eu să le dau lecții lor, ele sunt întotdeauna aici, zi de zi, ele l-au salvat de fiecare dată, 112 în miez de noapte și zăpezi date cu lopata la o parte, croind o potecă de la ușa casei până la poartă, ca să poată intra cei de la Salvare, și atâtea drumuri, și atâta mâncare, atâtea tramvaie, taxiuri, sacoșe și lacrimi, da, și inevitabil atâtea cuvinte – și eu apărând mereu doar într-un epilog, adesea degeaba, asta dacă apar, căci eu sunt absenta, fata cu papucii, cea căreia i se răspunde mereu că nimic, nu mai este nevoie de nimic, vino și-atât, dacă vii, dar nu-i nevoie neapărat, e mai bine acum, ba nu, e foarte rău, poate nici nu-l mai prinzi, ba da, haide, vino, e mai bine, nu, e mult mai rău, se termină, de data asta e gata. 

Am tot rătăcit, aerul rece, tăios mă curăța minunat, eram o știucă feliind ape limpezi și necunoscute, mă uitam la ferestre, la acoperișuri, la porți, la băltoacele înghețate, înflorite în locul unde fuseseră crăpate de-o talpă. Un bullterrier bătrân, într-o curte, își urmărea docil stăpâna care mătura fredonând. În cele din urmă, am scos telefonul și, doar cu arătătorul extras din mănușă, am căutat pe Google după numele străzii pe care mă aflam, căci habar nu aveam pe unde ajunsesem și nu recunoșteam nimic în nici o direcție, deși câinele complet alb mi se părea vag cunoscut, poate dintr-o veche plimbare, și așa am găsit drumul spre casă. 

Seara târziu, după ce mă băgasem în pat, mi-am amintit de cheie. Am ieșit în pijama și-am recuperat-o de sub sacul galben, pipăind pe întuneric stinghiile înghețate ale băncuței. Am adus-o în casă, am așezat-o pe colțul biroului și-am învelit-o cu un pătrat tricotat, ca o pătură mică. Înțelegi. 

A doua zi a fost mai bine. 

Dimineața a mers mama la el, cu un taxi. Eu m-am dus în oraș după becuri. Era beznă în casă, în sufragerie mai rămăsese un singur un bec, așa întuneric nu mai văzusem niciodată aici, ai fi zis că tata zăcea în spital de jumătate de an. Mama mi-a zis că ea voia să pună ecologice, dar tata n-o lăsase, voia să cerceteze cu atenție situația, fiindcă nu le cunoaște, nu le pricepe – Iar asta știi bine că durează, Mara, așa că dacă el nu cumpără, eu n-am ce să fac, d-ălea vechi nu mai pun, de fapt nici nu mai avem, oare se mai găsesc pe-undeva? Am luat becuri ecologice, în formă de lumânare, și câte ceva de mâncare.

După-amiaza m-am dus eu la spital, am stat iarăși așezați pe pat, privind cum se înserează, cum se aprind luminile în casele oamenilor, pe străzi și străduțe. Mi-a spus că-mi pregătise un binoclu, dar nu mai știa exact pe-unde este. Îl căutaseră și mama și Teo, dar nu îl găsiseră. Să mă uit eu pe-acolo, pe la el. Să am cum să văd păsările mai bine. Pescărușii de la bloc, cuibul lor, puii. Sau lișițele și rațele din Bordei. Piciorongii. Stârcul de noapte. Egreta.

Când a apărut Teo, pe înserat, s-a umplut tot salonul. Bună seara la toată lumea! Bună seara! Bună seara! Geantă mare, pălărie și-un șal cât o mantie de scamator, mult roșu, programul zilei încheiate spus pe îndelete, gesturi, cuvinte, obiecte, m-aș fi mirat de unde poate scoate atâtea, dacă n-aș fi știut-o. Uite, ai asta aici. Și asta, aici. Și ailaltă, aici. Și ți-am reparat telefonul. Telefonul tău! Ăsta, al tău. Dă-l încoace pe-ăl’lalt. Unde e? Caută-l. Unde-i, domnule? Uite-l. Era doar încărcătorul stricat. Și cartela, așa și pe dincolo, a curățat-o un angajat, Cutăriță Cutărel. Privirea nedumerită a tatei – lumini licărind vag, abia reaprinse și gata să se stingă din nou, într-o altă înserare. 

În seara aceea m-a dus Teo cu mașina acasă. O frână bruscă la un semafor văzut în ultima clipă, un volan tras violent într-o parte. Era obosită. Iar eu zisesem ceva, ceva ce nu trebuia, ceva ce mă străduisem să nu spun. Îmi scăpase. 

Repetam totul în gând, ca pe-o rugă. Nu-l mai sâcâiți. Nu mai dați buzna așa. Rețineți-vă. N-are sens. Nu pricepe. 

Dar cine sunt eu? O absență. O permanentă reținere. Veșnicul pas în lateral. Epilogul. 

Eu. Voi. 

Ce bine că voi sunteți aici, împreună, am zis apoi, de nu-mi venea nici mie să cred ce-mi iese pe gură. 

Eu? Eu nu fac decât să vin și să stau așa, pe patul de spital, pe scaunul din mașină. Inutilă ca o cheie de rezervă uitată pe-o bancă, sub saci, într-o noapte de iarnă. 

Fără gură să strig. 

Păturică, unde ești, păturică?… 

Pe masa lui lunguiață dintre fotolii, prin maldărul de lucrușoare încremenite care păreau să se afle acolo de când eram eu școlăriță, creioane, carioci, gume, lame, lupă largă, lupă înaltă, lupă cu luminiță, bilețele colorate, agende, caiete, cărți, cărțoaie, cărticele, agrafe – doar scrumierele și brichetele au dispărut după primul, ba nu, abia după al doilea infarct –, am găsit un volum mare, albastru, cu poeziile lui Eminescu. Poate că tocmai citise sau poate că și cartea zăcea acolo ca multe altele, fără ca tata să se fi atins de ea cine știe de când (ba nu, aveam să aflu apoi, din Eminescu citea). Am citit, deschizând la întâmplare. Iar când am sărit în picioare, amintindu-mi de binoclul promis, pe care Teo și mama îl căutaseră în zadar pe acolo, l-am văzut din prima clipă, practic fără să-l caut: era în husa neagră ușor prăfuită, pe vitrină, între un teanc de reviste despre pescuit și o căprioară de porțelan pe care mama nu se îndură să o arunce. Păi, cum s-o arunci? E primită! 

La șapte dimineața a sunat că vrea acasă. Cu mama a vorbit. Chiar nu se mai poate aici, chiar nu se mai poate! Urla. El în pijama, noi în pijamale. Ne-am îmbrăcat tremurând și peste câteva ore l-am adus acasă. N-a părut o minune când doctorița a spus, la finalul vizitei, că poate fi externat. Părea în formă bună. Vorbea bine. Rezultatele de la CT păreau bune și ele. Tratamentul putea continua și acasă. 

Adevărata lui stare s-a văzut abia la plecarea din spital. Dezorientat și îngrozitor de fragil. Pe cât i-a turuit gura în pat toată dimineața, pe atât i-au tăcut picioarele, mâinile, mintea, când a fost să-l îmbrăcăm și să ieșim din salon. Nimic nu mergea. Cum se pune bluza asta? N-are gât! Mânecile unde-s? Stai, asta cum vine? Și-acum unde mergem? Acasă. Da, dar unde, acum? Uite, pe ușă, pe aici. La revedere, mulțumim, sănătate tuturor! Doamne-ajută! Zvâcnet, grimasă. Tăceri. Și-acum? Pe coridor. Bine, dar unde? Spre lift. După colț, uite, acolo e liftul. Vino, încet. Unde? Unde?! Ai încredere. Hai! Stai un pic, asta cum vine? Cum vine asta? Unde? Acum? Piciorul stâng îi era moale, de câte ori călca pe el parcă i se afunda în ciment. 

Să nu uitați să treceți pe la Diabet, la parter, să-i dea rețeta. Intrați direct, mergeți în față, nu stați, a strigat după noi asistenta. De-am fi uitat! Dar n-am uitat, și-am pornit într-acolo toți trei, urnindu-ne ca o ambarcațiune pe cale să se dezmembreze și să se scufunde în orice clipă, croindu-ne cu greu drum prin strâmtoare, pe coridorul înțesat de pacienți așezați pe scaune de-o parte și de alta, care-și fereau picioarele la trecerea noastră. 

Mama, trăgând după ea sacoșa cu lucrurile din spital, înainta prima, legănat, șchiopătat, cu gesturile ei cândva delicate, ce devin copleșitor de ample în spații înguste, străine – un uriaș valsând într-un decor dușmănos. Eu în urmă, cu tata la braț, și el întrebând mereu unde și cum și privind totul cu ochi mari și cu gura căscată și târându-și piciorul neascultător, agățând fără să-și dea seama câte ceva de pe margine, o geantă, un alt picior de bolnav. Ne-am chinuit degeaba să facem ocolul, la cabinet nu era medicul care trebuia. S-a făcut o programare și-atât. 

Înapoi, iarăși o mulțime de unde și cum, și noi repetând în neștire acasă, acasă. Din fericire, am găsit taxiuri chiar acolo, în fața spitalului, încă o mică eternitate și eram cu toții în mașină. Mama și tata refuzaseră categoric ajutorul lui Klaus la externare, fără să-mi dea explicații, era în mod limpede o veche înțelegere între ei doi, ceva ce mie-mi scăpa, ceva ce nu trebuia făcut, ceva ce nu trebuia să se vadă, iar Teo era la serviciu, teribil de aglomerată, cum se întâmplă în zilele dinaintea unei plecări în concediu. Astfel că mama și cu mine am rămas singurele martore ale teribilei zile. 

Scena despărțirii. Cu toată deruta, cu toată încetineala, la ieșirea din salon tata s-a oprit, s-a îndreptat de spate, s-a răsucit un pic și-a privit în urmă, căutând privirea asistentei în halat turcoaz care deja venise să facă curat în locul proaspăt eliberat. O brunetă de cel mult douăzeci și cinci de ani, biciuind aerul cu o coadă de cal. Iar când fata i-a întors privirea în sfârșit, el i-a spus răspicat: 

Aș dori să vă mulțumesc, domnișoară. Nu voi uita niciodată noaptea de Anul Nou petrecută împreună. Revelion 2016!

2017, am vrut să îl corectez, însă mi-am înghițit imediat vorba. Am văzut-o pe tânăra asistentă deschizând gura și-am lăsat-o pe ea să vorbească. Ea, însă, n-a scos nici un sunet. A rămas doar așa, cu gura căscată.

 (fragment dintr-un roman nou)

Foto: Andreea Mitran