Dacă despre Svetlana Cârstean s-a spus și s-a scris de-a lungul timpului că este o poetă cuminte, care nu își părăsește sub nicio formă zona de confort, nici măcar atunci când dă toate semnele că ar încerca să o facă, cel mai recent volum al său, Restul (Nemira, 2025), demonstrează contrariul în cel mai reușit mod cu putință: tiparele caracteristice nu sunt eliminate, ci reconfigurate într-o nouă poetică. O poetică aspră, colectivă, a interdependenței. Dacă între Sînt alta (Nemira, 2021) și Gravitație (Ed. Trei, 2015; Nemira, 2021) există similitudini deopotrivă tematice și stilistice, ambele propunând perspectiva unui eu nesigur, aflat mereu sub spectrul incertitudinilor, în Restul apare cel puțin impresia de control sau de siguranță a afirmației. Versurile, adeseori sub forma unor enunțuri scurte, impun un ritm alert asemenea unui videoclip pe fast-forward. Un documentar despre sistem. 

Dimensiunea anti-metaforică a textelor pe care le cuprinde volumul de față este dictată de o reducție deopotrivă a expresiei și a trăirilor: „Melatonină pură./ Insomnie pură./ Nebunie pură./ Sărăcie pură./ Furie pură./ Rată pură. Datorie pură. Chirie pură. Supermarket/ cu prețuri. Prețuri pure./ 5 mg. 10 mg. 1000 mg. Pînă ajungi la 3500 mg pe zi./ Apoi te oprești”. Textele de acest fel rămân la stadiul tensiunilor acumulate pe parcurs, își inhibă propriile concluzii. Svetlana Cârstean evită clișeele unei poezii care exhibă sentimentul de singurătate, privind lumea cu o cruzime neostentativă. 

Această poezie refuză ornamentările stilistice și nu caută vreo adâncime metaforică, așa cum spuneam, ci își construiește propriul ritm printr-o structură clară: prin succesiunea unor intensități cotidiene. Reflexivitatea se manifestă printr-un soi de ricoșeu, prin apel la instanța opusă. În cazul de față, sexul opus. Există aici o raportare dureroasă la un celălalt conținut în sine. Autoarea imaginează contexte pentru unele manifestări care, deși sunt afirmate la timpul prezent, au funcție de condițional-optativ. Sunt valabile oricărui timp și oricărui spațiu, ceea ce le conferă o dimensiune aproape universală. Mizând pe secvențialitate, adesea pe repetiție, această poezie devine un mod de a fixa fluxul agresiv al prezentului în interiorul limbajului: „E o femeie frumoasă în capul meu/ care vrea să se lase ușor în jos/ pe vine/ și să rămînă așa pînă trec toți pe lîngă/ și se golește strada/ apoi ea poate să urle în liniște”. 

Poemele din Restul apar, în mod constant, marcate de tot soiul de constrângeri. Medicale, sociale sau economice. Svetlana Cârstean scrie o poezie a rezistenței încrâncenate ce nu mai caută să se pună la adăpost, ci își asumă confruntarea cu realitatea, oricât de problematică se arată aceasta. Intensitatea acumulării este singurul barometru potrivit în situația de față. Cât din ceea ce trăiesc poate fi exprimat? Cât din ceea ce trăiesc pot exprima și ceilalți? Aici are loc, cred eu, schimbarea perspectivei. Ceea ce eul simte, gândește, analizează, devine valabil abia atunci când este pus în legătură cu o anumită subiectivitate colectivă. Restul nu e numai ceea ce este lăsat în afara discursului dominant, ci și o interfață între experiența comună și experiența personală, chiar și atunci când această graniță se fluidifică până ajunge să se dizolve aproape cu totul: „Te-ai maturizat m-am maturizat plătești plătesc cash card/ card ai consumat am consumat ai consumat destul n-am/ consumat destul mai consumi mai consum promiți promit/ te-ai maturizat m-am maturizat te-au notificat m-au notificat/ ai renunțat am renunțat ce mai produci ce-ai produs azi”. 

Este resimțită o anumită agresivitate a binelui aparent, ademenitor, ce devine instrument de control: „există un viol în fiecare privire care pare grijulie/ dar care mai ales te observă/ te cîntărește cu un ochi pe care tu nu-l poți avea/ și-ți atașează un preț”. În acest sens, autoarea denunță paradoxul relațiilor de putere și al convențiilor sociale. Mecanismele a ceea ce numim aici sistem se întrevăd atât la nivelul interacțiunii cu ceilalți, cât și la nivel intim, la nivel prospectiv, dar și la nivelul actelor de viață decisive: „e un sistem care te pune la punct/ atunci cînd nu naști nimic/ nu produci nimic/ ei invocă perpetuarea speciei seducția sexului opus/ pentru perpetuare/ e un bărbat în mine pe care nu îl seduc/ noi doi muncim cot la cot/ doar atunci cînd doarme am grijă/ să-l trezesc dimineața”.  

Restul nu este numai ceea ce rămâne în afara discursului, ci, mai ales, ceea ce ne individualizează prin mutilare sau prin lipsă. El marchează, oricum ar fi, imposibilitatea de a fi complet, devenind un semn al vulnerabilității, un spațiu în care identitatea se poate contura numai și numai prin absență.