Mersul trenurilor din gara Fumărei (Editura Junimea, 2025) de Virgil Tănase este un roman-jurnal-testament literar nu doar solid – prin compoziție, teme, personaje, ci și extrem de emoționant. Crudă, viața n-a mai avut răbdare și scriitorul Virgil Tănase s-a stins pe 25 iunie 2025, cu o lună înaintea publicării la editura Junimea a acestui opus dens și energic, la care lucra de multă vreme. Cartea aceasta de peste 700 de pagini îi „ține” locul. Conform propriilor mărturisiri, ar fi primul său roman scris în limba română după 40 de ani, timp în care, stabilit în Franța din 1977 după cenzurarea sa în țară, a scris și publicat romane, biografii și adaptări teatrale în franceză.
Mersul trenurilor din gara Fumărei e un roman caleidoscopic, aluvionar și labirintic, cu notații „meta” și cu personaje cehoviene, cu destine sub vremi și deasupra lor, și cu dialoguri de o naturalețe greu de atins. Naratorul primește din partea unei edituri comanda de a scrie biografia unui pictor pe care l-a cunoscut: „Viața pictorului Dumitru Gherasim a fost simplă, ca a noastră a tuturora, evenimentele pe care le trăim schimbându-și doar înfățișarea după epocă. Ele îmbracă formă militară în vreme de război, zdrențe în cele de restriște, zeghe de pușcăriaș când puterea ne-mprejmuie cu restricții și amenințări. Unii dintre noi, prevăzători, pun hainele de azi peste cele dinainte, că nimeni nu știe când și cum se răsucește roata istoriei.” (p.15) Ca două fețe ale aceleiași monede, și povestitorul – specialist în artă, și cel povestit – pictorul, au trăit și creat amândoi în două țări. Au copilărit și s-au format în România, dar au ajuns în anii maturității în Franța, traversând întorsături de regimuri între Est și Vest, martori ai „puhoaielor istoriei” și, mai ales, ai „rotirilor de timonă”. Complice și distantă în același timp, prietenia între cei doi are ceva tulburător, vocile lor par vase comunicante, creatorul își privește, astfel, creația dinafară, tot astfel cum privitorul e absorbit de tabloul privit, într-un telescopaj năucitor care e, până la urmă, marca stilistică a lui Virgil Tănase. Dispozitivul e tot timpul meta-narativ, scenele din viața lui Mitrică sau Dumitru Gherasim se succed cu versatilitatea și vioiciunea unui caleidoscop prin ocheanul căruia naratorul privește ca la teatru prefacerea miraculoasă a vieții în artă și, de fapt, în literatură. Nu e deloc fără importanță faptul că Virgil Tănase a făcut un doctorat în sociologia și semiologia artei în Franța, unde a fost deopotrivă scenarist și regizor, și unde a predat Istoria civilizațiilor la Institutul Internațional de Imagine și Sunet de la Paris. Biografia inventată a acestui pictor-alter ego este constant întretăiată de un fel de didascalii. Adesea adresate ironic sieși, naratorul își dă peste degete că întrerupe analiza – de o mare frumusețe stilistică – a tablourilor lui Dumitru Gherasim, pentru a adnota de fapt drastic, în fraze liric-apocaliptice, disoluția lumii de azi: „Alții, apărând planeta ca să le iasă lor gheșeft, vor să facă un îngrășământ nepoluant și practic inepuizabil din cadravele noastre – după ce au fost prelevate organele interne, vândute cu bucata că e mai rentabil.(…) Pielea pământului se încrețește și se înfioară ca a cailor când simt lupul” (p.176). Toate aceste parti-pris-uri recurente sunt, desigur, sarea și piperul unui ton auctorial care nu s-a lăsat înregimentat nici în România cenzorilor comuniști, dar nici în cercul vocilor libere din jurul Monicăi Lovinescu, la Paris.
Totuși, centrul de greutate al prozei sale realist-onirice stă în altă parte, acolo unde narațiunea adună un ghem de teme – istorice și politice, filosofice și spirituale. Precum relația versatilă și adesea cinică între putere și creatori, spre deliciul unor pagini în care un mentor al protagonistului-pictor, Culiță Pașcanu – adevărat dandy pragmatic al anilor de după război, crai de curte nouă, „face teoria chibritului explicând cum vine chestia cu pictura politică pe care o s-o facă el dacă i-o vor cere ăștia a lui Groza”, ca și Rubens, de altfel, la timpul său, sau, „ca să nu mai zic de alții, care-au făcut portretul a tot soiul de netrebnici doldora de gologani sau cu jungherul între dinți, de care azi nu mai știe nici mama dracului, numai că tablourile cu pricina sunt prin muzee și vin oamenii să li se-nchine ca la icoane” (p.178). Tema care pulsează tot timpul e dată însă de această jinduire meta-fizică permanentă de a înțelege rostul întâmplărilor de a se așeza într-un destin, ca și cum viața nu e viață până nu are o formă. Aceasta este marea obsesie – polemică și sublimă – a personajului Dumitru Gherasim (și probabil a scriitorului Virgil Tănase): „sunt convins că nu există pictură fără formă cum nu există muzică fără melodie. Așa cum energia cosmică, dacă mă pot exprima așa, cuantele și alte bazaconii de acest fel care fâlfâie prin nemărginire nu sunt decât risipă, haos, atâta timp cât nu s-au adunat în constrângerile unei forme, în regulile stricte ale unui organism…”(p 133).
La Virgil Tănase, crezul estetic acoperă, de fapt, o tensiune spirituală, credința. În firea oamenilor și deopotrivă în Firea Grădinilor (cum se numește un ciclu al pictorului), în firea lucrurilor, deci, el are intuiția că există un orizont magnetic evanescent către care e menit să tindă în mod constant adevăratul artist. Naratorul își intentează un proces al legitimității, se ceartă pe sine că nu face decât să scrie, să picteze sau să cânte „romanțe” (altfel spus – câteva superbe povești de iubire!), în loc să atingă „muzica aceea care nu se poate cuprinde în cuvinte, despre care nu știm nimic, muzica pe care n-o auzi decât când nu mai știi ce-i cu tine, prea mare, prea largă să încapă în note, la care fiecare trebuie să ajungă singur și după aceea să uite ce i s-a arătat” (p.170). Dacă Monet își intitula vizionar pânza Impression, soleil levant, Virgil Tănase își pune personajul-alter-ego Dumitru Gherasim să semneze pe spatele unui tablou trei cuvinte aparent fără sens: Gara Fumărei, intuiție. O ars poetica.
Purtat de o energie stilistică efervescentă, șfichiuitoare deseori, cu fraze în cascade și personaje memorabile, Mersul trenurilor din gara Fumărei e deopotrivă o romanță și o odă a limbii – substanța aceasta atât de inefabilă și de concretă în stare să ne aproprie de ceea ce nu se lasă niciodată spus. Un roman scopt, adică îngrijit la foc mic, a cărui densitate va conta, cu siguranță, în istoria literaturii române, prin teme și personaje, dar și prin profesiunea de credință care traversează materia sa concentrată și vastă, ca o lamă laser: literatura e intuiția lumii topită în limbă. „Cu timpul, căutând noima literaturii, am ajuns să cred că taina acestei meserii stă în capacitatea autorului de a recunoaște cât de mărginit îi e cugetul și, împingând modestia până către propria neființă, să se lase călăuzit de limba care a adunat în vechimea ei toată înțelepciunea unui neam.”
Mi-ar fi plăcut să-l îmbrățișez pe autor la apariția acestei cărți. Și, de fapt, o fac, o facem citind și ținând în brațe corpul de cuvinte, după cum tradiția christică ne legitimează să înțelegem că scriptura, adică textul scris, înlocuiește trupul care lipsește. Ultimele cuvinte din ultimul roman în limba română al lui Virgil Tănase (1945-2025), scriitor al diasporei în mai multe limbi, îi rezumă crezul de om al cuvântului și de om: „Să ascundem cu vorbe minunea de a fi trăit.”
