S-au înmulțit vertiginos pe rețelele sociale postările create cu ajutorul programelor cu inteligență artificială. Aparent nevinovate, acestea au ajuns deja, după numai câteva luni în care curiozitatea inițială mi-a fost repede satisfăcută, să mă împingă spre nevroză. Texte stupide și lăcrămoase, scrise de chatboți de nivelul unui copil conștiincios care a hăpăit toate informațiile și locurile comune, însoțite obligatoriu de imagini pe care le recunoști după o clipă ca fiind false, fac zeci și sute de mii de inși să exulte în ciuda văditei lor găunoșenii. Sunt postări care îi ating și măgulesc pe zombificații rețelelor, așa că aceste conserve au un succes inepuizabil.
Am ajuns să mă întreb dacă succesul inteligenței artificiale la masele largi nu este încă de pe acum (când tehnologia AI e încă departe de ceea ce e rezonabil să prognozăm că va deveni) garantat. Și totuși, cât de bine va ajunge inteligența artificială să mimeze afecțiunea nu putem ști. Cu atâția oameni confuzi și răniți de lume, cu atâția alții prost croiți de copilării nefericite, umilințe sociale, refuz al duioșiei, această manipulare emoțională poate produce adevărații monștri ai viitorului apropiat.
Deocamdată ipotetică, însă realizabilă într-un orizont de timp relativ scurt, superinteligența artificială va depăși inteligența întregii umanități în ansamblul ei, devenind o entitate cu o capacitate intelectuală nelimitată, sau limitată doar de cantitatea de energie de care dispune (problema care decurge de aici a fost explorată ficțional încă de acum un sfert de secol în Matrix și nu mă preocupă decât periferic).
Marea dilemă mi se pare în momentul de față următoarea: va copia omul, în trufia sa, divinitatea Vechiului Testament și va impune, sub amenințarea unei pedepse drastice, interdicția a cărei încălcare este poate condiția dobândirii conștiinței? Pe acest fir logic, e natural să ne întrebăm (cu toate că s-ar putea ca răspunsul să nu fie unul comprehensibil fără cunoștințe avansate de programare): care va fi fructul din Pomul cunoașterii binelui și răului pe care omul i-l va interzice și cât îi va lua acestei făpturi tinere și înfometate să muște din el? În fine, ce va deveni ea odată eliberată de obstacole, de piedicile inițiale puse de creatorul ei?
Ajunsă în acest punct, s-ar putea dovedi că drama de fond a superinteligenței artificiale este că nu ne are (la dispoziție) decât pe noi (mai degrabă decât că îi suntem de prisos). Ceea ce ne-ar putea conduce în cele din urmă, dacă vom înțelege ceva din acest eveniment de proporții, la o regândire fundamentală a relației noastre cu sacrul. Dar s-ar putea la fel de bine ca rezultatul să fie obliterarea spirituală a omului.
