Revista Tomis

Un băieţel striga într-o fântână

„Când doi oameni – și cu popa trei – îți spun că ești beat, du-te de te culcă”. Așa sună înțelepciunea populară și cine-s eu să mă pun cu înțelepciunea asta populară?! M-am examinat, am suflat în fiolă și nu, beat nu eram. Totuși, primul om a fost Radio România Cultural: premiul pentru cel mai bun roman al anului merge către Silex (Ed. Polirom, 2024), de George Cornilă. Al doilea om a fost revista „Observator Cultural”: premiul pentru cel mai bun roman al anului 2024 merge către Silex, de George Cornilă. Popa a fost o celebritate din mica noastră lume: l-a sunat de la Paris pe autor ca să-i spună c-a citit Silex și că i-a plăcut foarte mult. De la Paris!

Acuma, treaba e-ncurcată. Cu George Cornilă sunt prieten bun, suntem ca frații – și asta n-ar fi nimic, că tot înțelepciunea populară spune și că „Străinul îți scoate-un ochi, dar fratele îți scoate doi” – iar în ce-l privește pe el, personal, mi-a făcut numai bine. Ori de câte ori a putut, fără discuție. Ori de câte ori am avut nevoie de ajutorul lui, mi l-a dat fără vreo ezitare și pe loc. Aici e problema. Nu că nu mi-a plăcut mie romanul cesta multilăudat (treaba mea ce-mi place și ce nu!), dar mă mistuie boala neagră: cum să-l sune, domnule, de la Paris?! Pe mine de ce nu mă sună nimeni? Hai, nu de la Paris… dar măcar din Berceni dacă m-ar suna careva, și tot ar fi o chestie! Păi dreptate-i asta? Cornilă – Paris, Buzea – oha? 

Dacă m-aș lua după propriile mele teorii, Silex ar trebui să-mi placă. Teoriile mele spun că un roman românesc contemporan are nevoie și de personaje din spațiul lingvistic românesc (adică România, Republica Moldova, diaspora), cât și de personaje din alte spații lingvistice (francofon, hispanofon, anglofon, niponofon – nu știu, o exista cuvântul ăsta? Ar trebui să existe, la câte romane plasate în Japonia au apărut în ultimii ani). Cornilă își trimite personajul în spațiul lingvistic… aici chiar nu știu cum să zic: în spațiul lingvistic bantu. Undeva în Camerun, în partea ecuatorială a Africii. Scurt! Nu numai că propria mea teorie este bifată la faza asta, dar e cu mult depășită: Grete este olandeză, Calixthe-Veye este bantu, viitorul ei soț (Achille) la fel, personajul este român, limba lor de comunicare este engleza, iar acțiunea are loc în sătucul Mbokongue. 

Ar trebui să fiu fericit: Cornilă mi-a respectat la virgulă indicațiile de regie. Dar eu mai spun că un roman bun are nevoie de încă niște ingrediente: violență, moarte, boală, sex, politică, bani, religie, ba nici plonjoanele în trecut nu-i strică. Ia să vedem ce găsim în Silex: personajul face sex cu Grete și cu Calixthe-Veye, este amenințat cu bătaia de Achille, tabăra de refugiați din Bakassi mișună de moarte, de suferință, de boală și de foame, iar oamenii din Mbokongue sunt băgați până peste cap în politică: la intervale regulate, tot satul se îmbată muci și pleacă să se ia la bătaie cu cei din satul vecin, cu oamenii din Gobo’o. Politică! Bine, politică în stil african, pentru că învinșii sunt omorâți sau izgoniți în junglă și femeile lor sunt violate, răpite sau ambele. Sunt puține părți în roman care să se ocupe de bani sau de religie, dar plonjoanele acoperă zeci de pagini, doar că nu într-un singur trecut ci într-o mulțime de trecuturi, care de care mai cu moț, ba chiar și din prezent: războiul din Ucraina invadează și el carnea Silex-ului, prin pseudo-reportajele lui Abel. Și-atunci? De ce nu mi-a plăcut mie cartea? Păi, iată de ce (citez):

„– Am vorbit cu Adriana la telefon astăzi. Nici nu mai ştiu de când nu ne mai auziserăm. Am depănat amintiri din copilărie, am discutat despre cărţi, mi-a prins tare bine. 

– Cu cine? 

– Cu Adriana, soră-mea. 

– Nu din nou. 

– Ce e? 

– Tu nu ai o soră. Eşti singur la părinţi.”

Am încheiat citatul. În acest scurt dialog dintre Isabel (soția) și personajul principal e concentrat tot mi-a stat mie-n gât la lectură. Prima chestie e așa, mai mult de fiță: Isabel gândește în engleză deși n-are niciun motiv s-o facă. O româncă spunea „Iar” sau „Iarăși”, nu spunea „Nu din nou”; asta e traducere, ca popa. Dar altceva contează: că nimic din ce-am scris eu mai sus nu este adevărat. Și de ce nu este adevărat, mă rog? Păi uite-așa, că nu vrea Cornilă să fie adevărat! Personajul – nu are nume, e scriitor, e dilimache, e vai de viața lui – a căzut în cap cu motocicleta, undeva prin Grecia, și s-a pălit la cerebel. Așa că tot ce află bietul cititor din lectura romanului este ciulamaua în care s-a transformat memoria personajului, a scriitorului: corpul lui Silex nu e dat de povestea naratorului, ci de un amestec de amintiri trăite și de romane scrise. Aici e clenciul, pentru asta a primit Cornilă două premii și un telefon. Ce citim în Silex nu poate fi crezut. Scriitorul confundă planurile. Ce a fost (faptele) cu ce a scris el în cărți de-a lungul întregii lui cariere literare (ficțiunile). Nu mai are control pe propria lui minte, care e o magmă. 

Știți cine sunt eu, în cartea lui Cornilă? Eu sunt Eva. Și Eva nu poate permite una ca asta. Eva e tot ce nu e Silex. Eva este realitatea, Eva este controlul, Eva este fiica scriitorului și Eva nu admite să-și piardă tatăl, așa că se bate ea pentru el, în locul lui, nu renunță pentru el, îl trage iar și iar înapoi, în lumea din care el vrea să plece, întocmai cum i-a plecat mintea. Poate sunt eu sucit, dar Eva lui Cornilă mi-a adus aminte de Sabina lui Yamamoto, din Nu mai e nimeni acasă (Nemira, 2023), datorită straniei determinări a fiicei. Și acolo, și aici, scriitorul (fără nume la Cornilă, Toni la Yamamoto) este lipsit de voință, pe când fiica este opusul; nici Eva și nici Sabina nu sunt dispuse să renunțe la tată, dar în timp ce Eva reușește, Sabina ratează: alcoolul este un inamic mai puternic decât accidentul de motocicletă. 

Le-am spus și le spun tinerilor: „Nu vă băgați pe subiectul ăsta până nu căpătați experiență. Multă! Eu încă nu m-am băgat. Nu sunt destul de copt” – și ce, credeți că m-a ascultat cineva? Aș! Am vorbit ca Ceaușescu („Dragi tovarăși și pretini”). Tinerii știu totdeauna mai bine. Evident, „subiectul ăsta” este nebunia, lunecarea conștiinței în întuneric, dizolvarea personalității. Ca toți cei care lucrează cu creierul, și Cornilă este fascinat de „subiectul ăsta”; și lui îi e mai frică de nebunie decât de moarte. Așa că se apropie de subiect cu prudență: personajul lui nu e nebun, dimpotrivă, suferă de propria luciditate, care este intermitentă. Ca scriitor, știe perfect cum au sfârșit-o mulți, de la Kant la Althusser, de la Hemingway la Cioran, de la Nietzsche la Maupassant și lista este lungă, așa că își privește propria condiție cu teamă, dar – dacă am înțeles eu bine – fără disperare: o are pe Eva. 

Remarc o constantă la scrisul lui Cornilă: personajele lui slabe sunt deseori însoțite de personaje puternice. E greu să nu mă gândesc la Hașdeu din Duhuri (Ed. Polirom, 2023), permanent vegheat și călăuzit de Iulia (soția) și de Lilica (fiica), personaje care m-au impresionat profund, mult mai mult decât titularul. Aici în Silex, scriitorul este încadrat, ca să zic așa, de Isabel (soția) și de Eva (fiica), personaje care, din nou, m-au impresionat cu mult mai mult decât scriitorul narator. Dar asta e de bine. În prea multe romane, cititorul nu primește nimic de la scriitor, în afară de meșteșugul lui literar, adică în carte nu sunt „bucăți” din autor, ceea ce mie nu-mi convine. Aici sunt din belșug. Pentru asta, îl iert pe Cornilă că m-a păcălit. 

Mai multe texte
Citește și