Ultima zi a lunii aprilie 2025 a adus un eveniment major în viața culturală a orașului nostru: vernisajul expoziției „Eu și împrejurările mele”. Deschisă la parterul Muzeului de Artă Constanța, expoziția de grup reunește lucrările – în diverse medii – a șapte sculptori din mai multe generații, dar deja consacrați și, totodată, membri ai corpului profesoral de la Departamentul de Sculptură al Universității Naționale de Arte – București: (în ordine alfabetică) Cătălin Bădărău, Dumitru (Titi) Cojocaru, Reka Csapo Dup, Elena (Bobi) Dumitrescu, Adrian Ilfoveanu, Cristian Răduță și Mihai Rusen. Curatoarea Mădălina Mirea a ales titlul expoziției pornind de la un aforism al lui José Ortega y Gasset: Eu sunt eu și împrejurările mele, care – în spiritul fenomenologiei – încearcă să exploreze semnificațiile experienței trăite subiectiv, așa cum se reflectă la nivelul conștiinței. În acest sens, lucrările din expoziție, deși alimentate din realitățile lumii în care trăim – noi, în prezent cu un conflict militar la graniță –, nu sunt doar martori care le înregistrează, ci mai degrabă reflexe ale realității, filtrate prin propria conștiință, artistică în cazul de față. „N-am vrut să fie o expoziție despre război, dar așa a ieșit”, mărturisește curatoarea în textul de perete.

Mihai Rusen – cu lucrările din seria Taxidermy / Taxidermie (2025, ready-made/ tehnică mixtă) – desfășoară un adevărat „arsenal de război”, folosind ranițe descompuse și recompuse planimetric-compozițional, ca arheologie a designului militar, amintind de estetica obiectului destructurat și de procedeul colajului. Termenul de taxidermie (tehnica împăierii animalelor și păsărilor, spre a fi expuse în muzee de științe ale naturii), care dă titlul seriei, este împrumutat de artist pentru a-și defini propriul proces de investigație a funcțiilor estetice, culturale și iconice ale artefactelor militare, ce devin astfel „muzeificate”. Lucrările sale sunt concentrate în prima sală, dar se regăsesc și în următoarele două, ca un „fir roșu” de legătură. Pânza, prelata, pielea naturală, metalul, plasticul dau naștere, asociate, unor inedite compoziții, care frapează vizitatorul prin imaginația combinatorică infinită în privința cromaticii, texturilor și materialităților. Funcția războinică a artefactelor militare (de proveniență atât orientală, cât și occidentală, achiziționate din magazine de specialitate) pare dublată de cea magic-religioasă a unor totemuri din civilizații străvechi. Lucrările fac parte dintr-un proiect de cercetare artistică asupra echipamentului militar din perioada Războiului rece, într-o abordare contemporană. Artistul explorează realitățile post-militare ale societății puternic înarmate de azi, când – după cum declară – „statutul și imaginile militare clasice, tradiționale, se estompează și se ascund în spatele noilor tehnologii”.

Prin Iubire frățească (2022, metal, silicon, burete, pânză de sac, sticlă), Cătălin Bădărău propune o compoziție cu trei personaje, de o sexualitate ambiguă, prinse între două plăci de sticlă, amintind de revoluționara lucrare a lui Marcel Duchamp, La Mariée mise à nu par ses célibataires, même / Mireasa dezbrăcată de înșiși celibatarii ei, cunoscută și ca Le Grand Verre / Marea sticlă (executată timp de opt ani, în intervalul 1915–1923, și care se află azi la Philadelphia Museum of Art). Cu mâinile și picioarele intersectate, făcând corp comun, personajele funcționează ca un organism unic, în care roșul dominant trimite la culoarea sângelui, între luptă și extaz erotic / eroic, între conflict și tandrețe. Suspendată de un suport metalic, lucrarea lui Bădărău pare că nu „dorește” să atingă solul, păstrând această încleștare de trupuri umane la nivelul ochiului privitorului. Titlul este ales oarecum ironic, căci la baza concepției lucrării stă mai degrabă un fel de love-hate relationship, ca ecou al fratricidului biblic (Cain și Abel). Lucrarea pendulează între ménage à trois și ipostazierea multiplă a eu-lui, sub forma unor alter ego-uri. Ideea dedublării este accentuată de secționarea pe jumătate a anumitor părți anatomice din siluetele personajelor. Artistul se confesează: „Cred că în noi se duce o luptă continuă între o parte instinctuală, care ne împinge către împlinirea nevoilor și dorințelor și o altă parte – rațională –, care tinde să impună acțiunilor și comportamentului nostru un anumit set de norme, de principii și de valori”.

Elena Dumitrescu prezintă două lucrări. În Noi orizonturi (2025, aluminiu), cu o compoziție orizontală, elementul central este un planor, văzut frontal și detașat în relief pe un fundal de nori parcă „brodați” – în realitate, sudați, cu răbdarea și cu minuțiozitatea unui bijutier. La fel de bine, planorul poate fi văzut ca un capitel stilizat sau ca un cap de animal cornut (în care aripile avionului să fie citite vizual drept coarne alungite). Artista mi-a mărturisit că, pentru ea, lucrarea „nu mai este despre război, ci despre transcendere, zbor, desprindere și pace. Moliciunea formei se opune rigidității materialului. Greutatea devine delicată, suspendată și eterică; la fel și forma, simbolul zborului”. Cealaltă lucrare a artistei, de data aceasta cu dominantă verticală, Războiul lui (2019, lemn, rășină, material textil) este o tulburătoare panoplie a morții, în care căștile militare gri, ale unor soldați fără chip, proiectate pe un fundal negru, puternic faldat în multiple direcții aparent necontrolate – sugerând tranșee, mormane de trupuri sau iraționalitatea războiului –, îi reprezintă pe soldații anonimi căzuți pe front. Prin contrast, partea superioară a lucrării introduce un registru de mici pernuțe albe, suprapuse și aranjate perfect geometric. Poate fi o metaforă pentru paturile unui spital de campanie, pentru curățenia și pacea lăsate acasă sau pentru imaginea diafană a paradisului, la care se ridică sufletele eroilor.

Adrian Ilfoveanu figurează în expoziție cu lucrarea Spirit (2025, lemn), seducătoare prin monocromia prețioasă a aurului, relația atent studiată simetrie – asimetrie și jocul de texturi dintre suprafețele perfect finisate – amintind de Măiestrele și Păsările în spațiu din bronz polisat ale lui Brâncuși, reflectând privitorul – și cele care păstrează rugozitatea inițială a lemnului, cu fibrele la vedere. La Brâncuși, Măiastra, asociată păsării puternice, de pradă (asemenea vulturului), apare în primele variante cu un piept puternic volumat, pentru ca, treptat, să capete un caracter aerodinamic şi o accentuată verticalitate, devenind Pasărea în spaţiu. Lucrarea lui Adrian Ilfoveanu păstrează o vagă notă de rapacitate a păsării, dar pune în valoare, mai ales, fragilitatea acesteia, ca semn al introspecției. În viziunea artistului, este „o pasăre alungită, care se înalță spre cer precum o catedrală gotică”. Într-adevăr, silueta neverosimil elongată, cu elegante sinusoide ce trimit la rafinamentul decorativ al curentului Art Nouveau, poate fi văzută ca o ideogramă proiectată în văzduh, întruchipând ideea de speranță, de zbor spre infinit. Astfel, lucrarea funcționează ca un bine-venit contrapunct în narativa războiului, dominantă în expoziție.

Cristian Răduță a ales să expună Laika (2024, aluminiu), o lucrare parodică, în spirit ironic postmodern. Cățelușa Laika – primul animal trimis de sovietici în spațiu în 1957, la bordul navei spațiale Sputnik 2, și, totodată, prima ființă decedată (cu premeditare) în afara Pământului – devine în concepția artistului o grațioasă dansatoare canină (sau poate felină?), bipedă și prevăzută cu un fel de pălărie-unicorn, ca un vârf de rachetă. Silueta stilizată hibridează anatomia umană și cea animalieră, iar volumul de ansamblu și, mai ales, soclul lucrării amintesc de o navă spațială ce pare gata de a fi lansată pe orbită. Tema războiului este transferată astfel subtil în registrul suprarealismului, iar grotescul morții este depășit prin umor, prin animalul care pare a nu se sinchisi de problematica înarmării, care îi preocupă intens pe oameni. Lucrarea face parte dintr-o serie mai amplă de sculpturi și instalații, Golden Records, care – după cum declară artistul – „analizează în cheie imaginară viziunea umanității față de univers și explorarea spațiului cosmic”.
Reka Csapo Dup (care, din păcate, nu a putut participa la vernisaj), sculptoriță ca formație, se exprimă în diverse medii. Este prezentă în expoziție cu un video-performance, care rulează în buclă pe un monitor: Stella Maris de la E-coli la F16 (cca. 4 minute) – film realizat în cadrul unei rezidențe artistice la Eforie Sud, în 2023. Stella Maris („Steaua Mării”) este unul dintre numele dedicate Fecioarei Maria. Nu întâmplător, regina Maria a ales acest nume pentru capela în stil bizantin, construită la Balcic, în 1929, în vecinătatea castelului său, iar statuia Fecioara Maria, protectoarea mărilor (cca. 1933, calcar de Dobrogea), atribuită de Ruxanda Beldiman prințesei Ileana, fiica reginei, se află pe colțul de nord-est al castelului. Cunoscută pentru ale sale Fecioare Maria, uneori ca lumânări (seria Arcana Virgo), artista include în film acest tip de lucrări, ca referință la singura divinitate creștină-femeie al cărei cult a dăinuit peste secole, generând un amplu fenomen de practici devoționale, pentru a ajunge, prin surprinzătoare juxtapuneri și asocierea simbolică a femininului cu apa, la imagini actuale de pe litoral: răsărit de soare, plaje aglomerate de personaje care consumă bere și cartofi prăjiți sau se fotografiază cu urși, marea infestată de bacteria E-coli. Legat de acest proiect, artista spune: „Arta postmodernă, alături de eco-feminism, ar putea aduce noi valori estetice și sociale”.

În fine, ultimul (în ordinea succesiunii lucrărilor în săli), dar nu cel din urmă, Dumitru Cojocaru, expune o spectaculoasă instalație monumentală, N.A.T.O. (2006, metal alămit, sârmă de cupru și de alamă, obiecte de plastic, oglinzi, păr uman, 3x3x3m) – concepută pentru a celebra aderarea României la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (2004). Structura de oțel alămit amintește de un pavilion (cort) de grădină, obiect asociat momentelor de loisir și unui statut social superior. Istoricul de artă Cristina Cojocaru – fiica artistului – mi-a relatat mai multe despre simbolistica lucrării: „Titlul alternativ [Cortul Alianței, n.m.] implică referința biblică la Cortul Mărturiei, prima formă a Templului lui Dumnezeu, ridicat de prorocul Moise în pustie, în vremea celor 40 de ani de rătăcire, respectiv la Arca Alianței, chivotul conținând Tablele Legii Vechi. Sintagma Cortul Alianței sugerează omonimia dintre legământul făcut de cele 12 triburi ale lui Israel, ca model biblic de uniune pacificatoare, și alianța N.A.T.O.”. Detaliile lucrării creează efectul unui obiect prețios, depozitar al valorilor lumii contemporane. Partea inferioară este formată dintr-o grilă, pe care sunt amplasate 33 de căști militare, fiecare cu design unic, fabuloase „coafuri” concepute parcă de extravaganți creatori din lumea modei (numărul simbolic face aluzie la vârsta christică, dar și la gradul suprem al masoneriei). Partea superioară este constituită dintr-o serie de coșuri suspendate (foste juvelnice de pescuit), umplute cu păr natural și ustensile de toaletă, ca „nori informaționali” (clouds), transmițând un mesaj critic la adresa militarizării, a exceselor ideologice și a sofisticatei tehnologii a comunicării.