Psihopatologia autorității de Ariane Bilheran, publicată în 2021 de editura Trei în colecția Psihologie/Psihoterapie, este o explorare profundă a relației dintre autoritate și psihopatologie, investigând modurile în care autoritatea poate deveni o sursă de patologie socială și individuală. Autoarea, doctor în psihologie și specialistă în psihologia clinică și psihopatologie, filozof și conferențiar, analizează efectele corupției autorității asupra individului și societății.
Bilheran abordează teme precum abuzul de putere, manipularea, totalitarismul și relația dintre supunere și gândirea critică, punând accent pe impactul asupra sănătății mentale colective. Cartea este deosebit de relevantă în contextul actual, în care se observă fenomene de autoritarism în diferite sfere ale vieții publice. Pentru toți cei interesați de mecanismele puterii, de psihologia totalitarismului și de felul în care autoritatea poate deveni patologică, întâi și întâi e important să definim, apelând chiar la un diagnostic diferențial, termenii, originile conceptuale și etimologice ale autorității. Autoarea subliniază faptul că termenul „autoritate” provine din latinescul auctoritas (asociat cu Senatul Roman din antichitate), dar distinge între autoritate și putere (potestas), arătând că prima implică legitimitate și respect, în timp ce cea de-a doua se bazează pe forță și coerciție. În Roma Antică, Senatul avea auctoritas, dar nu potestas (nu lua decizii executive). Împărații foloseau potestas, dar știau că fără auctoritas, domnia lor putea fi contestată. Cezar și Augustus au înțeles că doar combinând potestas și auctoritas puteau menține stabilitatea Romei.
Distincția pe care o face autoarea este că autoritatea nu e sinonimă cu puterea. Altfel spus, puterea coercitivă este diferită de legitimitatea morală și simbolică. În timp ce autoritatea este un concept asimetric, fiindcă se bazează pe recunoaștere și respect, clădite în timp, prin tradiție și înțelepciune, și nu pe egalitate absolută, puterea este spațială, pentru că ea este cea responsabilă de controlul teritoriilor. Puterea se impune, autoritatea se recunoaște. Urmând operelor semnate de Hannah Arendt și Michel Focault, care au discutat in extenso despre putere, volumul sintetizează faptul că puterea controlează masele prin forță, iar autoritatea le influențează prin exemplu. Mai mult decât atât, autoarea conchide că autoritatea se legitimează prin istorie, merit și recunoaștere socială. Un exercițiu imaginar având în miezul său trecutul, care a asigurat adevărul istoric bazat pe repetabilitate, ne arată că un stat poate impune reguli prin violență, dar fără recunoașterea populară, acea putere devine fragilă. În democrațiile moderne, autoritatea se bazează pe încrederea cetățenilor. Puterea poate exista fără autoritate, dar este instabilă. Nelson Mandela avea autoritate morală chiar și fără putere politică, ceea ce i-a permis să fie acceptat ca lider după prăbușirea apartheidului. Dictatorii moderni, precum Nicolae Ceaușescu, au avut putere (potestas), dar și-au pierdut autoritatea morală (auctoritas), ducând la colapsul regimului. La o scară mult mai redusă, profesorul cu autoritate este ascultat pentru că elevii îi recunosc experiența, competența, caracterul și empatia, iar profesorul fără autoritate este ignorat, indiferent câte metode punitive aplică. Societățile care refuză autoritatea, cea reală, care se testează transgenerațional, riscă anarhia sau, paradoxal, autoritarismul brutal.
Explorând elementele esențiale care definesc și susțin o autoritate autentică, punctul culminant al volumului, așa cum l-am lecturat eu, e analiza structurii psihologice a autorității, modul în care autoritatea se formează, se menține și este percepută de indivizi, începând cu copilăria, pentru că o autoritate sănătoasă structurează personalitatea viitoare a copilului, continuând apoi în educație și în societate în ansamblul lor. Autoritatea nu este doar un concept politic, ci (și) un fenomen psihologic profund, bazat pe mecanisme mentale precum încrederea, recunoașterea și ierarhia. Ariane Bilheran explică faptul că autoritatea este mai mult decât o funcție socială sau un rol impus; ea are o bază psihologică profundă care determină cum este acceptată sau respinsă de indivizi, pentru că autoritatea se formează, ca structură, pe patru piloni: primul este recunoașterea autorității, adică individul trebuie să perceapă autoritatea ca fiind legitimă, al doilea, acceptarea ierarhiei, fiindcă omul are tendința naturală de a recunoaște un lider, al treilea, internalizarea normelor, regulile și valorile sunt asimilate treptat în dezvoltarea psihologică, iar al patrulea, autoritatea și securitatea psihică, pentru că lipsa unei figuri de autoritate stabile poate duce la angoase existențiale și la anxietate. M-aș întoarce în labirintul dezvoltării psihologice a copilului, fiindcă (și) ea va da măsura înțelegerii autorității de mai târziu, pe ultimii doi piloni amintiți mai sus. Există patru etape ale recunoașterii autorității în copilărie: între 0-3 ani, dependența este totală față de figura de atașament, între 3-6 ani se întâmplă prima confruntare cu regulile sociale (grădiniță, limite impuse de părinți), între 6-12 ani se cristalizează internalizarea autorității și diferențierea între corectitudine și eroare, iar în anii adolescenței contestarea autorității pentru definirea identității personale. Bilheran explică cum, fără o autoritate parentală clară și coerentă, copilul poate dezvolta anxietate, nesiguranță și dificultăți în relațiile sociale, ceea ce va conduce la căutarea modelelor alternative, nu întotdeauna benefice.
Cum reacționează indivizii la autoritate? Cei care au internalizat corect autoritatea vor respecta normele fără frică sau obediență oarbă, cei care au fost traumatizați de autoritate excesivă vor avea fie tendințe dictatoriale, fie frică de orice ierarhie, iar cei care au crescut fără autoritate clară vor respinge orice reguli și vor avea dificultăți de integrare. Absența autorității stabile în copilărie se va reflecta în dificultatea de a accepta regulile sociale în viața adultă. Pornind de aici, e lesne de trasat legătura cu fenomenul erodării autorității în societatea contemporană. În multe domenii – educație, familie, politică – autoritatea este pusă sub semnul întrebării, fie din cauza abuzurilor din trecut, fie din cauza unui refuz general de a accepta ierarhiile. Societatea modernă în care trăim oscilează între respingerea oricărei autorități și nevoia nostalgică a unui control absolut. Ce a dus la această stare de fapt? Revoluțiile sociale care au contestat autoritatea tradițională, globalizarea și accesul la informație, care au schimbat dinamica relației dintre individ și autoritate, abuzurile istorice ale unor regimuri autoritare, care au discreditat conceptul de autoritate. Dincolo de stadiile dezvoltării psihice, contestarea autorității are o dimensiune psihologică care se ramifică în frica de supunere, specifică persoanelor care au trăit în regimuri autoritare și care sunt reticente față de orice formă de autoritate. Iluziei egalității absolute, pentru că societatea modernă promovează ideea că toate opiniile sunt egale, adică au aceeași valoare intrinsecă, ceea ce slăbește recunoașterea autorității autentice, și lipsa modelelor de autoritate credibilă în sensul eșecului moral al multor lideri, ceea ce a condus și conduce la contestarea legitimității autorității per se. Există trei mari consecințe ale absenței autorității: anarhia, tendințele autoritare, în care oamenii speriați de incertitudine cer un control mai puternic, slăbirea coeziunii sociale, pentru că fără lideri și structuri clare, grupurile se fragmentează.
În vremurile sociale și politice pe care tocmai le traversăm în 2025, vă este familiar, nu-i așa?
