Recentele întâlniri de la Galați și Brăila cu scriitorul Radu Sergiu Ruba mi-au confirmat convingerile date de convorbirile mai vechi cu domnia sa: omul chiar își trăiește propria literatură, ar putea fi unul dintre acei oameni-carte pe care îi întâlnești prin distopia lui Ray Bradbury, 451º Fahrenheit. Nu numai memoria prodigioasă îl ajută să fie astfel, ci și un altfel de simț, pe care putem să-l numim al șaptelea, borgesian sau homeric. Și nu vom intra aici în disputele absurde legate de cât de mult influențează biografia opera, „puritanii”, în acest domeniu, și argumentând cu viața-poezia lui Ruba, fiind ușor de învins. (Nu înseamnă că nu or exista și scriitori care nu se inspiră deloc din viața proprie, măcar în unele scrieri!). Cel mai nou volum al său, Ireversibil (Ed.Tracus Arte, 2024), confirmă legătura simbiotică a operei cu omul. Întrebându-l asupra semnificației titlurilor celor două cărți lansate (în cele două orașe dunărene), la Levitația (Ed. Tracus Arte, 2021) s-a referit la faptul că a pornit de la „exercițiile” de plutire ale Mariei Egipteanca (care însă nu este de găsit, asumat, în carte), iar „ireversibilul” vine de la convingerea că de pe drumul poeziei nu va putea fi scos, întors ca la Damasc sau ca la Ploiești!

Apropo de firul roșu biografic, se începe cu un poem dedicat soției, Nicole, aici observându-se, nu ca la Miloš Forman, evident, o desprindere, desprinderea Cărții de Om, „despărțirea”: firesc, deoarece mărturisirea există: „Cărțile recunosc/ eu le-am scris/ dar le-am lăsat în larg de capul lor.” (Plin de semne, p.16) Poemul acesta (poate și cu „noduri”) duce către primii ani ai vieții („Mai întâi copilăria/ ea m-a umplut de semne/ brăzdându-mă cu jocuri ascuțite/ pocnindu-mi fruntea de zmeiele prea joase.”, p.15), trimițându-ne către Scrisul-Scrierea-Zbor-Plutire, și Levitație, fenomen-întru-Lumina atât de importantă în gândirea-sa-scriere…

Deoarece, măcar aparent, pentru un anume lector, (cu) Ireversibil, Cartea, marea Carte a tuturor cărților lui Radu Sergiu Ruba, pare a se îndrepta spre o Filosofie, o autoreceptare a Limpezirii Scrisului. Scrierea ca experiență existențialistă majoră, aproape mistică. Între Scris și Scriere, Ruba pare să aleagă aici varianta masculin-neutră a aceleiași Clarificări, Limpeziri a propriei Arte Poetice, dialectice cu măsură. Dacă este să fie așa, am argumenta cu ultimul poem al cărții, numit chiar „Scrisul!”… o limpezire a propriei credințe (și în scris-scriere) înnobilate de un scepticism sobru, pe care l-am putea exemplifica printr-„Un înger” (p.94, făcându-se iar legătura de nedesfăcut cu Copilăria): „Am un înger./ E cel dintotdeauna/ din copilărie/ îl țineam pe cer seară de seară/ cu o veche rugăciune./ Nu l-am recunoscut din prima clipă./ Parcă nu surâdea./ Mă asculta cu băgare de seamă/ și întindea asupra mea adormitoare/ aceeași plutire./ Coboară acum tot mai des/ mi se-arată în vis/ se chinuie să-mi spună ceva/ pâlpâie din aripi a rostire/ dar nu e-n stare aerul/ să-i închege vreo silabisire./ Îmi recit din nou rugăciunea/ ca ea să-l înalțe la locul de sus și să-l țină acolo noaptea întreagă./ Dar el planează din nou/ și cu două aripi/ uneori și din patru/ se zbate-n graiul surdo-muților/ să mă facă să-nțeleg/ că noapte de noapte/ i se rărește cerul.”

Obsesia „relației cu Cartea” apare și în „Aflat în treabă” (dar și în „Între mine și cărți”, p.38): „Nu stau locului o secundă/ mă aflu întruna în treabă/ fără ca asta să-mi fi adus până acum vreo vorbă bună./ (…) Le văd pe toate dinainte/ ca-n clipa asta bunăoară/ când mă așez să scriu o carte/ o simt curgând din mine/ neobosită către capăt./ Dar când s-o închei/ se desprind din pagini niște umbre/ subțiratice ca însuși scrisul/ și susură o muzică nemaiauzită./ Pornesc îndată-n căutarea ei/ și nu găsesc țipenie de om și nici de înger/ în stare s-o reia în surdină./ Visez atunci o nouă iubire./ (…) Pe urmă biserica./ Nu e lucrare de a omului/ mai de laudă ca o biserică./ Umblu și eu în mână cu o piatră/ o pun la temelie/ iar zidurile încep să se ridice./ Și se ridică până unde/ pot să se uite la mine de sus./ Nu-i perete care să n-o facă./ Cu câte-un ochi de geam/ mă mângâie pe creștet./ Și mă lasă să intru…” (pp.48-49)

Muzica „nemaiauzită” este dintr-un Cer sau din niște Ceruri care ar fi și ele căutate, filosofic (sau nu), poate religios (dacă apropiem religia de mistică), „cardinalul literar” Radu Sergiu Ruba (o mare personalitate din Ardudul natal a fost cât pe-aci să ajungă Papă: Tamás Bakócz, pe la anul 1513 – așa, ca fapt divers!) având Grația sa dăruită (primul volum pe care i l-am citit a fost Grația Dizgrația, prin 2003), dar nescăpând de cerințele unora de a-și arăta „normalitatea”: „Sunt suit în amvon/ și lăsat singur.// Începând să vorbească/ fața mea absentă din cuvinte/ neuitându-se în nicio zare/ caută de fapt/ cerul de prin oamenii rămași prin preajmă/ și-o umbră la care să-și odihnească ea capul.” (p.18 – O umbră pentru capul meu)

„Trubadurul” Radu Sergiu Ruba este mai mereu/ uneori Departe, „În Depărtare”, poate într-un han (de ce mă duc cu gândul la Starwars? Un imperiu cât o tavernă…) interstelar: „Toate cârciumile sunt la fel./ (…)/ Îți poartă de grijă/ nu e crâșmă să te lase liber./ Visezi asemenea altui poet/ să fii singur într-un han departe/ să doarmă și hangiul/ drumurile să fie deșarte/ nimeni să le bântuie/ și nici de tine să nu știe nimeni./ Să te afli nu atât la capătul lumii/ cât la limita de rupere a depărtării/ unde să poți fi beat când vrei/ și treaz întotdeauna doar pe jumătate/ să nu te coste nimic/ paharul să rămână plin/ dar tu să simți alcoolul pe limbă/ în cerul gurii/ iar în același timp și-n alte ceruri./ Într-o dulce amețeală/ să poți face tot ceea ce vrei/ adică nimic/ și să nu cazi lat sub masă/ când din golul fără margini de afară/ o mână bate la ușă.” (pp.80-81 – Într-un han departe, subl.n.)

Simplificând, cumva, omul-poezie Radu Sergiu Ruba, între filosofic (pp.65-67, 82 ș.a., nominalismul fiind la putere la 19, undeva apare Leibniz…) și religios (pp.76-77), este un anticanonic sui generis, poate chiar și antidogmatic, curtat de vechi zei și zeițe: odiseea sa literară către originile… tuturor îi confirmă grația, poate și geniul… oedipian, având șansa, dacă nu provocăm zeii, să îmblânzească fiarele turbate ale tragediei antice, și cu un umor special.

Nici Radu Sergiu Ruba nu strivește corola de minuni a lumii (cu toate cele văzute sau nevăzute, fredonând precum Björk, în Dancer in the Dark, „I’ve seen it all”, scriitorul român fiind aproape „strivit” de o Lumină (el dansează cu Luminile) care, de fapt, nu se sfârșește niciodată, integrându-ne întru Ea, dând poemelor sale gust și savoare de vânare de vânt sau de migdale amare.

Aproape în altă ordine de idei, Radu Sergiu Ruba rupe blestemul poeților blestemați, poate și pentru că… „Îmi fac de cap!/ Cânt în cârciumă/ ciupesc chelnerițele/ scriu cu muștar pe pereți/ lozinci de dragul stăpânirii/ scot din sărite pe toată lumea/ fac pe nebunul/ dar numai în capul meu.”, ba se mai duce și pe la biserică, dar se mai dă un indiciu pentru viața-literatură, oarecum suprarealist-oniric, cu sublinierea noastră: „Dau și pe la biserică./ Îmi cer iertare pentru…/ Am și uitat pentru ce/ dar iertarea înainte de toate/ chiar dacă n-oi fi greșit cu nimic./ Sunt un fricos/ tremură și gândul pe mine/ e vai de visele mele.”, dar cel mai „însemnat” cuvânt poate fi „visul” (toată familia de cuvinte legată de „vis” apare cam de 21 de ori): „Vreau să trec/ am de înaintat/ de răzbătut/ am de ajuns acolo/ și de înălțat un zmeu pe cer./ Un zmeu din foaie de ziar/ care să plutească multă vreme/ și să întrebe cu literele lui/ care e cel mai însemnat cuvânt din lume?/ (…)/ Vis, îi răspund eu/ ca să mă lase să trec,/ vis e cel mai însemnat cuvânt. (…)” (pp.46-47)

În final, poezia lui RSR (și din Ireversibil, deoarece temele și subiectele comune se identifică încă de la Grația Dizgrația, trecând prin capodoperele în proză O vară care nu mai apune și Semnătura indiană) este, poate fi un eseu despre… vizibilitatea „figurată prin artă”, despre alte „forme ale privirii”, după cum ar spune Victor Morozov, pentru cei care (nu) văd cu adevărat, pentru cei care (cred că) văd, cred că știu, după cum s-a… (ne)văzut recent. Și nu începem să vorbim despre mitul peșterii la Platon ori despre „o virtualizare până la un al doilea grad a ceea ce este deja virtual”, după cum găsim într-o recentă carte a lui Felix Nicolau, într-un capitol intitulat „Cititul este doar plăcere sau și creație?”… Dar începem să ne întrebăm cum ar fi un film regizat de Radu Sergiu Ruba!? Ireversibil?