„Sarco, element de compunere, prefix. Element prim de compunere savantă cu semnificația «carne», «mușchi». Etimologie : […] limba greacă : sarx, sarkos.” Citită în altă cheie, definiția din DEX a morfemului lexical bazat pe termenul grecesc care dă titlul celei mai recente cărți a lui George State ar putea rezuma, într-un fel, miezul discursului poetic din Sarx (Nemira, 2023): primit ca o carte-eveniment – i.e., o deviere privită ca salutară în raport cu poeticile contemporane dominante sau măcar un vârf de lance al experimentalismului ultimilor ani – această performanță combinatorie a mixajului de discursuri canonice (tratate drept materie retorică primară) și anacronisme deliberate, elemente aparent diametral opuse forțate să comunice între ele prin inter/mediul traducerii înțelese ca intervenție invazivă, creatoare și dialogică, dar în același timp expropriatoare (fiindcă textul original se vede efectiv luat în posesie de un nou autor) are într-adevăr aspectul unei „compuneri savante” în mai multe sensuri. Mai precis, cel de asamblaj sofisticat – aici, al unor bunuri de primă mărime ale patrimoniului cultural universal cu specificul contemporan și local – se suprapune însă, din păcate, unui înțeles de dicționar mai puțin măgulitor: cel de compoziție școlară mai degrabă pedantă.  

Sigur, să nu înțelegem că ar fi vorba de un caz cu totul grav de angelism emfatic: un grad minimal de decență stilistică este, fără îndoială, sesizabil – ar fi fost și quasi-imposibil, de altfel, ca un traducător al lui Celan și Trakl să fie complet invalidabil la acest capitol, fie și datorită urmelor pe care le lasă influența (deși autoritatea canonică nu îi generează lui State nici un fel de anxietate, ci dimpotrivă, îi amplifică sau declanșează, chiar, elanul constructiv). Ar fi la fel de nedreaptă, desigur, o identificare reducționistă a mecanicii discursive din Sarx cu simpla pastișare cultă a referinței: State imprimă fără îndoială limbajului și articulării tematice o amprentă proprie, până într-un punct convingătoare și în orice caz vădit recognoscibilă în relație cu primul să volum, Crux (Cartea românească, 2016). Câteva continuități sunt evidente: căutarea maximalistă de fundal a limbajului pur, alunecarea în secvențe de verbiaj sibilin, tendința explicită spre abstractizarea minimalistă a formei (uneori aproape ostentativ îndatorată formației filosofice a persoanei din spatele cărții), aceeași „tăietură” postmodern-metatextuală a cuvântului în lexeme idiosincrasice („Prin violență izbăviți de violență / În liniște pe oglinda minții lunecam; / Dedesubt, prins în vârtej, limbajul, ca niște/ Erinii turbate pe lobii cerebrali cre- / State, bolborosind într-una, ermetiza.”, Basorelief cu zei (2)). Apoi, noul joc cu schemele clasice din Sarx se lasă tăiat la mijloc de un text semi-poetic (In/tim) în care o tânără depresiv-expansivă își notează trăirile erotice cu același aplomb dark-exhibiționist pe care Andreea Pop îl interpreta într-un text din 2017 drept o „coordonată identitară” a vocii din Crux (v. Revista „Vatra”, Psihologii exhibiționiste). O măsură de umor sec, măcar pe jumătate (auto-)ironic, dacă pe cealaltă jumătate reprobator (prezent de altfel de-a lungul cărții) aduce aici (ca peste tot în Sarx) un plus de suportabilitate; altfel, acest mai degrabă lung excurs forțat-poetizant al alienării reprezentate simbolic prin hiperfuncția erotic-libidinală, redat sub forma unor notații meticulos-confesive ficționalizate (tot extra-referențial, o arată M. Bâlici sau C. Ispas) ca „pagini găsite” dintr-un jurnal fictiv, nu s-ar fi justificat decât prin (din nou) prezența trimiterii culte și a tehnicii mise-en-abîme-ului – de altfel, o tactică textuală (modernistă, nu post-!) ale cărei avataruri, destul de inspirate și de imaginative, revin emblematic în diverse momente-cheie ale volumului (de la trimiterea semnalizată sau nu prin citare la traduceri de autoritate sau fictive și până la punerea în personaj a unor traducători consacrați ai autorilor canonici pe care se construiesc textele, ca în Purgatorio XXX, unde State-personajul caută să relaționeze ca de la traducător la traducător cu W.S. Merwin, dar se pierde, semnificativ, de maestrul căruia „se-ncredințase”). 

Motivat în cadrul largii reverențe în fața referinței culte care, dacă este să judecăm după reacțiile critice, pare să îi confere volumului forța sa maximă de seducție, procedeul punerii în abis a trupului culturalizat și definirea, ca atare, a conștiinței ca spațiu „intim” de „intersecție” a „tot ceea ce [autorul, n.m.] cunoaște și iubește din literatura lumii” (S. Cârstean) nu constituie, însă, o rațiune suficientă pentru receptarea superlativă de care s-a bucurat până acum cartea. Deși a fost lăudată de Radu Jude, premiată, nominalizată și aplaudată de voci sonore ale criticii ca reprezentând, în rezumat, „cel mai original volum de poezie” din „ultimii ani” (Mihai Iovănel), este totuși dificil de susținut până la capăt că placheta ar propune chiar o noutate de asemenea calibru. Deși Victor Cobuz sau (într-o formă mai precaută) Cristina Ispas găsesc în dimensiunea politică (leftistă) a discursului din Sarx o trăsătură salutară în raport cu pericolul livrescului gratuit, iar Mihnea Bâlici încearcă să argumenteze că proiectul intertextual al lui State ar depăși întreprinderile optzeciste similare, comentariile hiper-valorizante la adresa cărții se cer, poate, măcar relativizate. 

Pe de o parte, stilistica în sine lasă de dorit (lucru semnalat, de altfel, și cu ocazia publicării volumului de debut). La ceea ce am rezumat deja mai sus (alunecările înspre delirul verbal, estetica nu totdeauna izbutită care pendulează între abstractizarea spartană, afectarea  megalomană, melodramă și un purism când elocvent, când simplificator) se adaugă aici, pe de o parte, inabilitatea construcției prozodice. În ciuda preocupării vizibile pentru muzicalitate, nu sunt rare cazurile în care cadența șchioapătă sesizabil sau sensul este forțat în matrițele formale mai exigente. Iată un exemplu: „Mai singuri decât chiar și înecații, zăceam / Sub greul cerului, nemișcați; mișcați doar de / Perfecțiunea polifonică a mării / Și descântați de cântecele de sirenă […]” [I Basorelief cu zei (2)]. Firește, sunt și secvențe foarte reușite – prozodia celaniană pare să i se potrivească, prin comparație, mult mai bine lui State, aici înregistrând și reușite veritabile. 

Apoi, mai trebuie luat în considerare relativul insucces al naturalizării discursurilor cu un specific socio-cultural delicat sau, poate, doar ignorarea potențialului expresiv specific retoricilor minoritare (în acest sens, secțiunea Peisaj romantic este o inspirație notabilă la nivelul imaginarului tematic, dar în egală măsură un eșec retoric aproape complet: discursul personajului colectiv frizează nedeliberat sloganul și locul comun în loc să transmită – cu excepția ultimelor trei versuri, de altfel foarte bune). În cele din urmă, nesiguranța în redarea precisă a atitudinii auctoriale se reflectă și asupra jocului cu distanța amuza(n)tă și/sau (auto-)ironică de suprafață, cu toate izbânzile sale fragmentare: umorul capătă în caracterul său abscons o aură artificioasă și aspectul (poate în cele din urmă înșelător?) al unei mulțumiri de sine ușor hipertrofice, neîndestulător mascate (v. și exemplul primului citat transcris în textul de față, unde declarația că „State ermetizează” poate fi citită, de fapt, dincolo de efectul comic, și ca o falsă auto-ironizare orgolioasă). În orice caz, progresul înregistrat prin „mutarea discuției dinspre autenticitate sumbră către artificialitate ludică” (M. Bâlici) nu pare decât o permutare superficială care nu modifică fondul discursului sau anxietatea întunecoasă a starturilor de adâncime. Pe scurt, sunt și fragmente (originale ori împrumutate) de o validitate discutabilă, astfel încât inițiativa dialogului cult (de altfel prin natura sa superior-intranzitiv) eșuează în oscilații uneori deranjante de nivel (fie între text și arhitext, fie de la o bucată de text la alta), lăsând în final impresia unei poetici care mizează pe ușurătatea cu care interpretarea, sedusă de demonstrația de virtuozitate în ale culturii poetice, exaltată de misterul ocult al intelectualismelor absconse, se va arăta indulgentă cu neajunsurile de limbaj. 

De aici decurge și cealaltă slăbiciune majoră a cărții: imprecizia formală compromite, la rândul său, dimensiunea etică. Mesajul politic de factură critică discreditează uneori mai mult decât acreditează ceea ce încearcă să susțină: simplismul revanșard, de slogan publicitar/protestatar, combinat cu incoerența ideologică (atitudini progresiste sau de stânga liberală se combină bizar cu misticisme profund conservatoare sau cu fantasmele specifice dreptei tradiționale), la care se adaugă caracterul expeditiv al mesajului (v. spre exemplu scurtătura către Foucault din In/tim). Toate aceste împiedică în cele din urmă pronunțarea decisă unui statement socio-politic redutabil, deși fondul problematizărilor, relevant și creativ tematizat, ar fi reclamat din plin realizarea până la capăt a intenției.

Nominalizat și premiat poate dincolo de merit pentru anvergura sa novatoare (dacă este să comparăm receptarea acestui volum cu proiecte experimentale recente mult mai inventive sau sofisticate care nu s-au bucurat de o atenție similară), Sarx rămâne, în fond, un experiment livresc de o autosuficiență inegal temperată și care nu poate să impresioneze până la capăt decât într-un câmp literar încă fascinat de stricta jonglerie cu înălțimile intertextului cult, un public profesionist captiv între bornele unor definiții ale originalității în materie de experiment literar care poate că se cer actualizate.