Muzeul de Artă Constanța a găzduit, în perioada 11 octombrie – 30 noiembrie 2024, la ultimul nivel al clădirii, expoziția de grup a 14 artiști contemporani: Olimpiu Bandalac, Irina Cîmpeanu, Nora Cupcencu (care și-a asumat și rolul de curator), Matei Emanuel, Dumitru Gorzo, Petru Lucaci, Alex Mirutziu, Gili Mocanu, Denis Nanciu, Răzvan Neagoe, Magdalena Pelmuș, Bogdan Pelmuș, Beniamin Popescu și Alexandru Ranga.
Sub titlul Les Fleurs du mal, împrumutat de la volum omonim de versuri al poetului Charles Baudelaire (publicat, într-o primă ediție, în 1857), expoziția reunește lucrări în diverse medii: pictură, sculptură-obiect, fotografie, instalație site-specific și film-eseu. Temele simboliste abordate de poetul francez la mijlocul secolului al XIX-lea, precum alienarea și melancolia (acel spleen – titlul mai multor poeme ale sale – care însoțește căutările existențiale), sunt reluate în lirica românească de Tudor Arghezi, cu ale sale Flori de mucigai (1931), volum de poeme inspirat de anii de detenție la penitenciarul Văcărești (1918–1919), în care motive ca singurătatea, întunericul, estetica urâtului în arta poetică lasă să se întrevadă nevoia de libertate și de a căutare a frumosului, perfect simbolizat de „flori”, prin noi creații, după cum sintetizase anterior și în versurile din Testament (volumul Cuvinte potrivite, 1927): Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. Astfel de teme se regăsesc în expoziție prin interpretări vizuale în cheie contemporană, fiecare artist dându-le propriul răspuns.
Un puternic impact vizual au cele două instalații site-specific ale lui Alexandru Ranga: Autoportret (2022) – în care artistul se întruchipează într-o ipostază dinamică, suspendat, ca skater, în momentul unui salt spectaculos în aer, silueta umanoidă cu chip cabalin amintind de galeria monștrilor lui Baraka (pentru sporirea iluziei autenticității, artistul își utilizează în lucrare propriile haine și skateboard) – și Matca (2023), instalație amplasată în centrul sălii și compusă dintr-o rețea de fire inivizibile din meșină (vizitatorul este atenționat să nu le atingă), de care sunt agățate numeroase insecte metalice aurii, modelate cu minuția unui bijutier, ce par surprinse în zbor deasupra unei alte rețele, de data aceasta din nisip acvatic negru și dispusă pe paviment. Din anumite unghiuri (instalația invită la vizionare de jur-împrejur), roiul de insecte pare să fie vină spre privitor, provocându-l să ghicească „matca” (albina cea mai mare, care depune ouă), fie să se îndrepte în sus sau în jos.
Pictura ocupă doi dintre pereții sălii centrale, fiind reprezentată de mai mulți artiști: (pe peretele din față) Petru Lucaci – cu dipticul Clar-obscur (2024, ulei pe pânză), format din două panouri, unul cu un nud feminin acoperindu-și chipul cu o mână, parcă într-un gest de autoapărare, celălalt cu forme abstracte, în care centrul de interes al compoziției este marcat de un vârtej de spirale concentrice, reluat în ecou în a doua lucrare a artistului (din 2020), cu același titlu, un obiect pe format tondo, agățat alături; Gili Mocanu, cu Jedem das Seine / Pentru fiecare a lui (2011, ulei pe pânză), lucrare monocromă (alb-negru-gri) de mari dimensiuni, structurată pe principiul simetriei caleidoscopice, în care formele abstracte (sugerând vag organicul) dau iluzia tridimensionalității pe baza efectelor optice; Dumitru Gorzo, cu New Painting IX / Pictură nouă IX (2024, rășină acrilică, pigmenți, nisip pe pânză), în care monocromia este împinsă la extrem, prin forme gri, aparent vegetale, ușor reliefate pe un fundal de același gri; (pe peretele din dreapta) Nora Cupcencu, care prin Sometimes Love, Sometimes Fear / Uneori dragoste, uneori teamă (2024, tehnică mixtă pe pânză) exprimă cele două sentimente antagonice din titlu sub forma unui diptic (un cuplu gri-transparent îmbrățișat, respectiv un personaj feminin singur, costumat într-un negru dens); Irina Cîmpeanu, cu două lucrări purtând același titlu, The Thorough Dissection of the Meaningless / Disecția amănunțită a non-sensului (I, II) (ambele 2024, acrilic pe pânză), prezintă, pe rând: într-o monocromie de roșu, un personaj feminin cu părul abundent căzându-i peste ochi și o sferă levitând într-un decor de catedrală gotică, în care o mână supradimensionată apucă de o coloană ca de faldurile unei cortine, iar o fetiță, redată prin desen de linie, se dă în leagăn, ca o amintire din copilărie; respectiv, într-o monocromie alb-negru, o femeie cheală strigând, cu portetul inversat în negativ în fundal, într-un decor abstract, în care mâna care intră în cadru din partea stângă ține ridicat un fel de instrument cu lamă, destinat „disecției”, iar trimiterea la vârsta infantilă este redată din nou în manieră grafică, prin fetița care dansează într-un medalion circular. Seria picturilor este întreruptă (pe peretele din dreapta) de Magdalena Pelmuș, cu tripticul Noise / Zgomot (IX, VI, IV) (2024, monotip pe hârtie), în care, de la o lucrare la alta, mergând cu privirea de sus în jos, rețeaua de linii sinusoidale albe pe fond roșu pare să prolifereze, accentuând „zgomotul”. O altă instalație site-specific este A Happening That Rarely Happens / O întâmplare care se întâmplă rar (2023, rășină acrilică și rășină epoxidică) de Matei Emanuel, în care de o frânghie fixată în plafon atârnă un fel de ustensilă industrială albastră cu volum geometric, pe care sunt „sparte” trei ouă, parcă gata a se prăji ca „ochiuri” sub soarele de vară caniculară, într-un șantier de construcții, și amintind atât de estetica arte povera, cât și de ceasurile care se preling ca niște ouă-ochiuri din Peristența memoriei a lui Salvador Dalí. Pe panourile care delimitează sala centrală în partea stângă sunt expuse trei lucrări de Beniamin Popescu, intitulate The Fallen City / Orașul căzut (I, II, XII), reliefuri pătrate (două negre, 2024, și unul alb, 2021, din ghips, rășină, pigment pe pânză), cu variate desene, preponderent amorfe.
În spațiul mai îngust din spatele panourilor, vizitatorul descoperă o altă suită de artiști: Denis Nanciu expune două lucrări care împărtășesc același titlu, Flowers and Other Feelings / Flori și alte sentimente, dar care sunt realizate în tehnici diferite: una este un obiect (2024, sticlă colorată, cupru, hematită, pirită, bismut), reprezentând la propriu o floare atârnătoare, cu frunze lanceolate în tonuri amenințătoare de verde-violet, iar cealaltă, un poliptic din patru panouri, dintre care trei sunt picturi în tehnică mixtă pe pânză cu ramuri sau rădăcini cu spini, unul sugerând o mână, și al patrulea suprapune pe suportul pânzei, ca obiecte, două ramuri țepoase din alamă; Răzvan Neagoe, cu tripticul Rezidența de unul singur (2022, fotografii în gelatină-argint pe hâtrie Ilford Multigrade), în care, într-o pădure, un personaj înveșmântat cu o pătură cu motivul blănii de leopard, trece de la apariție miraculoasă la încarnare fizică; Ovidiu Bandalac și (același) Răzvan Neagoe, cu Suprapuneri (I, II) (2022, printuri digitale după negative alb-negru), în care cei doi artiști se autoportretizează în cupluri master & slave, folosind procedeul suprapunerii fotografiilor alb-negru, cu o puternică încărcătură dramatică, aproape barocă; Alex Mirutziu, cu filmul-eseu Crash Mail of a Five Year Accident / E-mail de blocare a unui accident de cinci ani (2021, 4k, 01:10:56 min), proiectat pe un monitor și care accesează subtil resorturile memoriei, sub forma unor „note de subsol”; Bogdan Pelmuș cu tripticul Intervention on Unopened Body / Intervenție pe corpul nedeschis (2023, tehnică mixtă pe hârtie), serie de lucrări abstracte care poate duce cu gândul la faimoasa Venus de Clemente Susuni (1781–82, mulaj din ceară colorată, Florența, Museo La Specola), care, în versiunea „deschisă”, servea ca material didactic pentru anatomie.
O caracteristică a expoziției este viziunea minimalistă, prin dominanța albului și negrului, între care accentele de culoare, inclusiv bronzul auriu, se strecoară pe alocuri.
