În ultima lui carte (Picioare de lotus, editura Polirom, 2024), Bogdan Răileanu se depășește pe sine: iar nu se face înțeles. A mai pățit-o el și cu romanele, și cu proza scurtă, dar de data asta a reușit pe deplin. Am citit recenziile la Picioare de lotus și pot spune cu mâna pe inimă că, dintre cei care și-au bătut capul cu cartea asta, niciunul n-a priceput absolut nimic. Dacă te iei după ei, Răileanu este un fel de Ciopârțilă, așa, un băiețel c-o foarfecă mare, cu care decupează mici dreptunghiuri din realitatea imediată și le lipește într-un scrap-book, pe post de temă de vacanță. Ici-colo, câte un critic literar a remarcat „stilul matur” pe care l-a folosit autorul și, dacă nu mă înșală memoria, parcă am citit ceva și despre „eleganța” și „siguranța” sus-numitului stil. Tâmpenii. Răileanu scrie în exact același stil în care-a scris de la-nceput, iar dacă respectivii critici m-au convins de ceva, apoi de asta m-au convins: că habar n-au ce-a tot scris Bogdan Răileanu din 2017 încoace. 

No return rivers. Cam așa s-ar putea numi, foarte cinematografic, ideea care pare să-l obsedeze pe Răileanu în acest volum de povestiri; idee pe care n-a reușit s-o comunice, că dacă reușea ar fi înțeles și criticii ce vrea să spună, n-aș fi înțeles doar eu! Așa, însă, am senzația că jucăm un fel de leapșa în doi: el fuge de colo-colo, cu ideea lui în brațe, iar eu îl alerg disperat, strigându-i din urmă „M-am prins, bă, m-am prins, nu mai fugi, gata, stop-joc!”. Eu strig, eu aud; el nu se oprește, și bine face. Va mai scrie cărți, că ideea-i mare, și poate va izbuti atunci să se facă înțeles. Poate! Încercarea moarte n-are, vorba poporului muncitor.

Pentru că tocmai despre moarte scrie Răileanu. Dacă ar fi să dau ideii lui o formă interogativă, așa ar suna: „Când începe moartea?”. Cu alte cuvinte: care este acel cel-mai-înalt-punct al vieții unui om, după care tot ce urmează este coborâșul? Care este clipa, vorba lui Faust („Verweile doch! Du bist so schön!”. Mă rog… mai e și urmarea, pe care toată lumea preferă s-o treacă sub tăcere, deși fix acolo este chichița: prețul!), care încununează tot efortul de până atunci al unui om? Și pe care omul respectiv, în viziunea lui Răileanu, n-o sesizează pe loc, ci își dă seama de ea, de clipă, mult, mult mai târziu – după luni, după ani, după decenii, sau niciodată? 

Recitesc ce-am scris și pare cam neclar. Reiau și simplific: un om se naște. Lumea îi este străină. Începe s-o exploreze. O „cucerește”, mai mult sau mai puțin (adică își face loc într-însa). „Cucerirea” lui este inevitabil limitată; odată atinsă limita (posibilului), omul acela începe, mai întâi insesizabil, apoi tot mai accelerat, să piardă. Să piardă ce „cucerise” până atunci. Lumea îi devine progresiv străină, tot mai străină. El se simte tot mai singur. Mai pierdut. Și apoi moare fizic, dar asta nu-l interesează pe Răileanu, care se concentrează exclusiv pe acel unic moment, al „începerii morții”; pentru autor, tot restul este balast, umplutură, câlți. Moloz!

Să exemplificăm: Ștefan o iubește pe Smaranda și o surprinde în cucuruz cu proful de sport („Teoria apropierii”). Lucia e îndrumată blajin spre homosexualitate, deși ea este deplin femeie („un băiat pe care îl cunoscuse în facultate, prima ei iubire de după liceu. Era montaniard și o dusese o dată pe o creastă de asta de munte, de a crezut că o să moară. Era studentă la Sibiu. Îl cunoscuse în prima zi de facultate pe băiatul ăsta și după câteva săptămâni l-a dus la părinți acasă, l-a culcat în patul copilăriei ei care scârțâia încetișor și au făcut sex în fiecare noapte cât au rămas acolo și ea stătea de fiecare dată cu un picior pe perete ca să atenueze în felul ăsta scârțâitul patului pentru că de cealaltă parte a peretelui dormeau părinții ei. Nu a putut refuza niciodată un bărbat pe care îl iubea” – „Fondul de Stres, Preocupări și Dorințe”). Toni aruncă în mare telefonul lui Jorj („Pe plaja Tarifa”). Mihail Noapteș vrea un cuier („Hoarder”). Mătușa lui Andrei vrea un tablou cu Ceaușescu („Cum să nu mori repede”). Ina îl întreabă pe Michi dacă o iubește („Variabila Dostoievski”). Damian Hristu face o lansare de carte la Cluj („Abatorul literar”). Iubirea dintre Edith și Mihnea moare în timp ce vorbesc despre un cablu HDMI („Lucruri pe care le facem în gând”). „Dă-mi, Doamne, putere să trec peste zilele rele” își zice Mihai Albu, după ce și-a omorât colegul („Ferentari Safari”). Vania îl acceptă pe Mântuitor, dar părinții lui – Sandra și Mihai – îl resping („El Nino”). Un scriitor află semnificația datei de 17 ianuarie 1942 („Sub apă”). 

Niciunul nu este conștient de clipă, de moment. Unii dintre ei par să își dea seama care a fost clipa (Lucia, în opinia mea, dar e posibil să mă înșel), dar cei mai mulți o ignoră complet și își târâie restul zilelor întrebându-se ce dracu’ s-a-ntâmplat. Acum, unde se poziționează Răileanu în toată afacerea asta? Spre lauda lui, nu pare să facă pe autorul omniscient, ci mai degrabă pe observatorul, un observator la fel de nedumerit ca și cititorul; nici autorul nu dă impresia că e sigur de realitatea „clipei supreme”. Poate aia e, poate nu e aia; poate nu e deloc, sau poate sunt mai multe. Citind cartea, nu ni se oferă câte o cheie pentru fiecare povestire, așa cum suntem învățați la cursurile de scriere creativă (celebra „regulă a pistolului” dată de Cehov, care de altfel n-a zis nimic de vreun pistol, a folosit cuvântul „carabină”), ci mai degrabă ni se oferă un șperaclu cu care, dacă poate, cititorului i se dă ghes să „descuie” sensul și intenția fiecărei povestiri – dacă e în stare. 

Dacă nu, se trezește ca o chinezoaică din vremea dinastiei Qing: cu picioarele legate. Poate păși, dar nu poate alerga. Păi ce plăcere mai este lectura, dacă nu zburzi voios printr-o carte, ci pășești prin ea ca pe-un teren minat?