Anca Pașa Deaconu, membră a Filialei Constanța I a Uniunii Artiștilor Plastici din România, a avut recent două expoziții personale (al căror curator am fost) în spații prestigioase din București: Față în Față. Începuturi, la Noua Galerie a Muzeului Național al Țăranului Român / MNȚR (21 august–8 septembrie 2024) și Față în Față. Povestea unui Templu, la Galeriile de Artă ale Academiei Române / GAAR (23 septembrie–12 octombrie 2024).
Ca și expozițiile sale din ultimii ani, organizate la: Muzeul de Artă Constanța (2021 și 2022); Galeria de Artă Târgu-Jiu (2021); Galeria ,,Arta” din Craiova (2023), aceste expoziții au fost concepute ca omagiu adus lui Constantin Brâncuși (1876, Hobița, Gorj–1957, Paris), de la a cărui naștere s-au aniversat anul acesta, la 19 februarie, 148 de ani. Ele se înscriu, așadar, într-un demers mai amplu al artistei, ca parte a cercetării sale doctorale la Universitatea de Arte București, sub coordonarea prof. univ. dr. Unda Popp.
Artistă prolifică și de mare forță, Anca Pașa Deaconu combină în discursul său plastic, cu inteligență vizuală, diverse medii de expresie : pictură, grafică, obiect, colaj, instalație, fotografie, video, performance.
Pentru expoziția de la MNȚR, a optat pentru fotografii alb-negru – unele monumentale, concepute site specific – și o serie de video-uri care documentează performance-uri anterioare, sintetizând parcursul ei de până acum. Pornind de la conceptul de dualitate – exprimat prin cele două „non-culori”, albul și negrul, și prin imaginea dublului –, performance-urile realizate și regizate de Anca Pașa Deaconu au ca protagoniste două perechi de gemene (în fiecare pereche, una dintre fete este costumată în alb, iar cealaltă, în negru). La început, fotografiile surprind o singură pereche (Eva și Imelda), în posturi statuare și făcând gesturi simbolice, care combină ideea de joc cu cea de ritual, pentru ca apoi se alăture cea de-a doua pereche (Azra și Defne), potențând imaginea dublului. Performance-urile au avut loc atât în interior, la Teatrul Elpis din Constanța, cât și în aer liber, pe plaja Reyna sau având ca decor ruinele cetății Capidava și malurile Dunării – o zonă mirifică, în care artista și-a petrecut copilăria.
Pentru expoziția de la GAAR, Anca Pașa Deaconu s-a concentrat asupra narațiunii din jurul unui proiect aflat la granița dintre arhitectură și sculptură, Templul din Indore – proiect inițiat de Brâncuși în anii 1930, în paralel cu realizarea ansamblului monumental Calea Eroilor de la Târgu-Jiu (1937–1938), alcătuit din Coloana Infinitului, Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului (la care se adaugă Aleea scaunelor). Dacă ansamblul de la Târgu-Jiu a devenit între timp emblematic pentru creația brâncușiană, fiind înscris anul acesta (27 iulie 2024) în Patrimoniul Mondial UNESCO, în schimb, Templul din Indore nu a fost finalizat niciodată și proiectul său a căzut în uitare. Sub numele de Templul Eliberării / Templul Meditației, proiectul se dorea un monument funerar, comandat lui Brâncuși de maharajahul Yeshwanr Rao Holkar Bahadur din Indore pentru defuncta sa soție. Aflat la Paris în 1931, acesta îi achiziționase sculptorului, direct din atelierul din Impasse Ronsin, o Pasăre în spațiu din bronz auriu polisat, solicitându-i încă două, una din marmură albă și una din marmură neagră, care au fost terminate și livrate în 1936. Brâncuși a făcut mai multe desene, ca schițe de idee, pentru templu și chiar a ajuns la Indore la 1 ianuarie 1938, dar, din motive necunoscute, nu s-a mai putut întâlni cu maharajahul și proiectul a fost abandonat.
Plecând de la aceste fapte reale, Anca Pașa Deaconu a imaginat, în debutul vernisajului, performance-ul Povestea unui Templu, în care cele trei performere (gemenele Eva și Imelda, drapate în alb și negru, și Teodora, în auriu) – au întruchipat cele trei Păsări în spațiu ale lui Brâncuși pentru Templul din Indore. Fundalul sonor a fost ales semnificativ: seria Gymnopédie de Erik Satie, muzica pe care coregrafa Lizica Codreanu, în costume de dans create chiar de Brâncuși, își executa performance-urile avangardiste din atelierul parizian al sculptorului.
În cele patru mari picturi dispuse pe pereții laterali ai sălii principale – Simbol (I-IV) –, realizate în tehnică mixtă (culori acrilice și colaj de diverse materiale: foiță de aur, bucăți de lemn, carton, textile, folie de plastic, cu texturi care merg de la luciul obținut prin pulverizare cu spray până la matitatea catifelei), artista valorizează motivul sferei, cu trimitere la abstractizarea sărutului brâncușian, ca sferă secționată median pe grinda orizontală a Porții Sărutului. Relația cu opera brâncușiană se construiește și la nivelul detaliului: cele 12 sfere aurii în una dintre lucrări, marcând axul central, trimit la cele 12 scaune din Masa Tăcerii – cifră simbolică, asociată cu cei 12 apostoli (sau cele 12 ore ale zile / nopții), iar creșterea pe verticală amintește de Coloana fără sfârșit. În rafinamentul acordurilor cromatice și al juxtapunerilor de texturi și materialități, se resimte influența maestrului Gheorghe Anghel, pe care artista l-a avut profesor în timpul studiilor de licență și masterale.
Marea Oglindă, obiect semisferic suspendat în centrul sălii, poate fi interpretată fie ca o aură magică, fie ca Lună sau Soare de aur, constituind centrul de interes al ansamblului. Oglinda reia motivul fundamental al sferei. Prezența aurului (foiței de aur) o apropie pe Anca Pașa Deaconu, cu încă un pas, de opera tutelară a lui Brâncuși. Pe de o parte, aurul amintește, de fondul de aur al mozaicurilor sau icoanelor bizantine, ca simbol al lumii divine. Pe de altă parte, la fel ca în sculpturile în bronz auriu polisat ale lui Brâncuși – unele variante ale Măiestrei sau Păsării în spațiu – aurul funcționează ca oglindă, în care se reflectă atât chipul artistului în timpul creației, cât și cel al spectatorilor, în momentul când se apropie și contemplă lucrarea. Imaginea spectatorului este astfel înglobată în opera de artă, care devine interactivă.
Pe peretele din fundal, instalația Noaptea mea – serie de panouri monumentale drapate în negru, pe care sunt așezate ritmic rame albe – lasă privitorului libertatea de a-și imagina ce dorește să vadă în interior. Singurul cadru în care artista a introdus un element figurativ-simbolic – mărul de aur – este o referință la basmul Păsării de aur (care noaptea „fura” mere din grădina împăratului), la fel ca și instalațiile cu insule cu pene și mere de aur, distribuite pe paviment.
În creația brâncușiană, seria Păsării de aur / Măiestrei, debutează la sfârșitul primului deceniu al secolului XX (inspirată, se pare, de un spectacol al trupei ruseşti de balet a lui Diaghilev din 1910, la Opera din Paris: Pasărea de foc pe muzica lui Stravinsky). Motivul, de inspiraţie folclorică (la noi, basmul lui Ispirescu), are conotaţii simbolice: legătura dintre cele două lumi – celestă şi subterană, coloritul penajului (curcubeul) ca sursă de lumină. În alte geografii culturale, „Pasărea de foc” / Phoenix este asociată naşterii şi morţii, marcând limitele biologice şi cosmogonice, sau apare ca simbol al cultului solar. Măiastra, sub forma păsării puternice, de pradă, prezintă în primele variante un piept puternic, pentru ca ulterior, printr-un proces treptat de epurare, să capete un caracter aerodinamic şi o accentuată verticalitate, devenind Pasărea în spaţiu.
În sala din dreapta sunt expuse o serie de fotografii din performance-uri anterioare și pictura-colaj Luna albă, care – prin motivul sferei și al valurilor aurii – creează o punte vizuală cu lucrările din sala principală.
Întregul demers plastic al artistei Anca Pașa Deaconu stă sub semnul raportului pregnant alb-negru, cu sensuri simbolice, legate de dihotomii: ziua și noaptea, lumina și întunericul, binele și răul. Aurul, cel de-al treilea element introdus în ecuația plastică, încununează triumful divin al luminii.
