Revista Tomis

O încercare de a mă situa față de una dintre cele mai spinoase probleme morale pe care viața mi le-a pus în față. Spinoasă pentru că implică raportarea la conceptul de copii uciși, la conceptul de război, la conceptul de propagandă, la religie și la diferențele culturale între Occident și Orient. 

M-aș fi eschivat cu grație dacă nu aș fi fost confruntată direct cu extremismul generat de formidabila propagandă de stânga, ce exploatează, cu o eficiență incredibilă și cu o metodă de informare-dezinformare care trebuie că se studiază în școli ce nu acordă diplome, fiecare fărâmă de bunătate din suflete de oameni, transformând-o în val ce nu ține cont de rațiune, de context, de realitate. Aș fi evitat să mă pronunț, așa cum o fac de obicei atunci când mă confrunt cu probleme pe care le consider de nerezolvat sau pe care ceea ce eu spun sau gândesc nu le poate influența nicio iotă. Dar drumul ăsta mi-a fost blocat.

Tragedia din Orientul Mijlociu este la fel de cruntă ca orice tragedie provocată de războaie. Scriu acest text de 1 Iunie, mai pătrunsă fiind decât de obicei de rolul meu și sentimentele mele de mamă, așa că spun: 

Dacă aș fi mama unui copil din Palestina mi-aș contempla nenorocirea de a mă fi născut într-un ținut condus dictatorial de teroriști fundamentaliști care îmi pun copilul în postura de victimă colaterală, provocând o putere armată incomparabilă cu a lor. Aș deplânge șirul de evenimente istorice nefericite și de decizii care au dus la actuala situație politică, în care palestinienii sunt segregați și blocați într-o fâșie de pământ atât de evreii pe care îi urăsc programatic, visceral, ontologic, cât și de popoarele din jur, de aceeași religie cu ei. Aș blestema ordinea socială patriarhală care a dus la acest dezastru. Aș conștientiza acut faptul că nu există nicio soluție politică realistă și că doar Allah mă poate ajuta să găsesc o salvare individuală miraculoasă. Aș încerca să-mi scap copilul chiar de-ar fi să sap cu unghiile în pământ un adăpost și nu m-aș baza deloc pe protestele din Occident.  

Dacă aș fi mama unui copil israelian răpit de teroriști aș avea două ținte: pe de o parte aș vrea să plătească guvernul țării mele, care a lăsat ca această tragedie să se întâmple sau poate chiar a provocat-o indirect, nu e clar, din motive politicianiste. Pe de altă parte, aș vrea ca teroriștii care mi-au răpit sau omorât copilul să dispară – ori să moară, ori să fie întemnițați, ori să fie atât de înfricoșați încât să nu mai poată răpi, tortura, viola și ucide pe nimeni. În același timp, aș trăi groaza de a ști că orice atac al trupelor israeliene în teritoriul palestinian mi-ar putea ucide copilul ținut ostatic – poate torturat, poate violat, poate mutilat, poate deja omorât de teroriști. Și da, m-aș gândi că e o diferență între uciderea prin tortură și uciderea într-un atac armat.

Propaganda genială care a declanșat protestele occidentale de stânga a reușit o performanță incredibilă: a canalizat toată energia nu în sprijinul mamei palestiniene și al mamei israeliene care își plâng copiii, ci în sprijinul teroriștilor, căci cauza și perspectiva pe care le susțin sunt ale grupării teroriste Hamas. Paradoxal, cei mai toleranți și corecți politic și militanți pentru diversitate și drepturile minorităților occidentali vin în sprijinul celor mai intoleranți și dictatoriali și ucigași orientali. Drept dovadă, protestatarii nu cer teroriștilor să elibereze ostaticii – pe considerentul că teroriștii sunt teroriști, nu se poate discuta cu ei (ceea ce crede și armata israeliană, acționând în consecință) – ci somează guvernul israelian să oprească atacurile. Situația ar rămâne fără soluție, căci a fost depășit demult momentul în care putea fi luată în calcul diplomația. 

Da, oamenii protestează din compasiune, sintagma declanșatoare fiind „copii uciși”. Suntem invitați să ne pronunțăm: cum ne raportăm la conceptul de copii uciși, dar strict la copiii palestinieni uciși. Se cere oprirea atacurilor israeliene asupra organizației teroriste Hamas, se cere un stat palestinian liber și, nu de puține ori, se cere desființarea Israelului. Orice părere contrară se izbește de acuzația „atunci înseamnă că nu-ți pasă de copiii ăia uciși”. 

Cei mai buni și toleranți și egalitariști dintre noi sunt blocați de valul de compasiune, pe care nu-l pot depăși ca să ajungă la rațiune. Nu că războiul ar fi rațional, în esență, dar soluția lui, finalul lui trebuie să vină prin rațiune. Și chiar nu e nimic rațional în a susține existența unui stat palestinian independent condus de o grupare care își terorizează și vecinii, și propria populație. Și nici în a pune umărul, conștient sau nu, voit sau nu, la o reanimare și relegitimare a antisemitismului latent.

Mai multe texte
Citește și