Revista Tomis

Alexandra Silocea și Robert Schumann la Sala Radio

Facebook
Twitter
WhatsApp

Pe 3 aprilie, pianista Alexandra Silocea a interpretat Concertul în la minor pentru pian și orchestră de Robert Schumann, alături de Delyana Lazarova la pupitrul Orchestrei de Cameră Radio. Programul serii a fost deschis de Uvertura operei Nunta lui Figaro de Mozart și s-a încheiat cu Simfonia nr. 2 în re major, Op. 36 de Beethoven. 

Robert Schumann a finalizat ceea ce avea să rămână singurul lui concert pentru pian în anul 1845, după ce s-a căsătorit cu Clara Wieck. Născut în 1810, în plin romantism, în copilărie a pendulat între literatură și muzică, probabil influențat de faptul că tatăl lui, August Schumann, era editor de carte. Activitatea sa creativă s-a împărțit aproape în mod egal între scriere și compoziție: a scris povestiri, eseuri, critică muzicală, a ținut jurnal aproape neîntrerupt și chiar a început mai multe autobiografii; a publicat, printre altele, în Neue Zeitschrift für Musik, publicație lunară pe care a fondat-o împreună cu profesorul lui, Friedrich Wieck. 

Presiunile familiei în urma pierderii tatălui său îl obligă să studieze dreptul la Universitatea din Leipzig, perioadă în care se focusează pe studiul pianului cu Friedrich Wieck, profesor renumit al vremii, tatăl unui copil-minune, Clara Wieck, de care avea să se îndrăgostească. Ambiția unei cariere de pianist concertist se năruie atunci când își accidentează mâna dreaptă cu un dispozitiv care i-ar fi amplificat dexteritatea degetelor. După acest incident, imaginația a luat locul virtuozității, Schumann dedicându-se exclusiv compoziției. Cunoscut mai degrabă ca un maestru al miniaturilor, acesta s-a remarcat ca simfonist abia după 1840, la încurajările Clarei, care era convinsă, cunoscându-l ca nimeni altcineva, de abilitățile lui componistice. În această perioadă s-a născut Concertul pentru pian, o odă pentru soția, muza și confidenta lui. Inițial gândită ca o fantezie pentru pian și orchestră, prima mișcare a concertului începe abrupt cu orchestra, urmată de un răspuns pianistic în avalanșă, dramatism care seamănă cu cadența de început a Imperialului lui Beethoven. Atmosfera e imediat îmblânzită de suflători, care introduc tema principală, supranumită tema Clara, printr-o melodie ce pare să-i rostească numele. Un adept al structurilor repetitive, Schumann reia și declină tema frecvent de-a lungul primei părți (o recapitulează chiar și în ultima mișcare – poate că la asta s-a referit Clara atunci când a scris “what a beautiful, coherent whole”) și o atribuie mai multor instrumente (oboi, pian, clarinet etc) în mai multe formule de acompaniament. Partitura finală păstrează atmosfera inițială – romantică, de fantezie – în care iau cuvântul atât visătorul Eusebius, cât și întunecatul Florestan (cele două alter-ego create de Schumann pentru a reda mai bine natura lui duală). Redarea atmosferei reprezintă adevăratul test la care este supus solistul; toate partiturile romantice presupun un simț al spontaneității, probabil moștenit de la caracterul improvizator specific muzicii lui Chopin, care îl poate atrage pe pianist în capcana unei interpretări prea sentimentale. 

Structura concertului respectă convențiile vremii: trei mișcări (Allegro affettuoso; Intermezzo: Andante grazioso; Allegro vivace), cu ultima mișcare conectată fără pauză de cea mediană – attacca subito. Poate că întreaga partitură poate fi citită în cheia affettuoso, care marchează prima mișcare. 

Premiera mondială a avut-o la pian pe Clara Schumann, prima femeie care a stabilit cu adevărat un raport de egalitate între ea și virtuozii pianului, categorie monopolizată (până atunci) de bărbați. În ciuda familiei numeroase (opt copii cu Robert Schumann) și a problemelor psihice cu care soțul ei s-a confruntat toată viața – sfârșită prematur după o tentativă de sinucidere într-un ospiciu din Endenich – Clara a avut o carieră concertantă de peste 6 decenii. 

Mărturisesc că pe 3 aprilie am ascultat pentru prima oară acest concert interpretat live de o femeie. Țin minte că mi-am blamat instant gândul ca fiind patetic, dar impulsul (meu romantic) a fost să cred că o femeie poate scoate (mai bine) la iveală subtilitățile științifice, emoționale și spirituale ale unei partituri create pentru și despre ea. 

Alexandra Silocea s-a născut în Constanța și a studiat la Colegiul Național de Muzică „George Enescu” din București, Universität für Musik und darstellende Kunst din Viena și Conservatoire National Supérieur de Musique et de Danse din Paris. Separat de pregătirea furnizată de instituțiile academice, Alexandra s-a bucurat de atenția și îndrumarea mai multor muzicieni importanți, pe care îi numește mentori: Elisabeth Leonskaja, Maria Jõao Pires și Radu Lupu. 

Debutul din 2008 cu Orchestra Vieneză de Cameră de la Wiener Konzerthaus i-a lansat cariera internațională. În 2009, au urmat recitaluri pe scene importante, ca Musikverein și Carnegie Hall. În decembrie 2012, a debutat în Marea Britanie alături de Vladimir Jurowski și London Philharmonic Orchestra, moment care a marcat începutul unui parteneriat muzical special: în decembrie 2020, Alexandra a fost propunerea solistică a lui Vladimir Jurowski pentru Concertul Nr. 3 „Lebewohl“ pentru pian și orchestră de Elena Kats-Chernin, interpretat în premieră europeană alături de aceeași London Philharmonic Orchestra. Alexandra a avut 5 zile la dispoziție pentru a învăța concertul (care a fost transmis pe Marquee TV), înlocuind din motive de lockdown o pianistă din Australia. Pare firesc acum că și debutul ei la Festivalul George Enescu (ediția 2019) a avut loc tot sub bagheta lui Vladimir Jurowski, de data aceasta cu Orchestra Simfonică Academică de Stat „Evgeny Svetlanov” din Rusia. Ea a interpretat atunci Concertul pentru pian și orchestră Nr. 2 în fa major, Op. 102 de Dmitri Șostakovici. În cadrul ediției din 2021 a Festivalului Enescu, Alexandra a celebrat 50 ani de la moartea lui Igor Stravinski cu premiera românească a lucrării Nunta, interpretată la patru piane, alături de pianiștii Daniel Ciobanu, Mihai Ritivoiu, Andrei Licareț, Orchestra Radiodifuziunii din Berlin și, ați ghicit, Vladimir Jurowski la pupitru. Special și exclusiv pentru acest concert omagial, au fost aduse din Viena patru piane Bösendorfer. Alexandra Silocea este artist Bösendorfer de peste 20 ani, ceea ce înseamnă că folosește piane Bösendorfer ori de câte ori este posibil. Și pentru concertul din 3 aprilie de la Sala Radio, ea a fost însoțită de un tehnician (și, evident, de un pian) Bösendorfer, motiv ca să aduc în discuția noastră și problema instrumentelor din instituțiile și școlile românești. Apropo de școli – din 2022, Alexandra predă la Conservatorul Friedrich Gulda din Viena. 

Pentru a ajunge la mai multe categorii de public, pianista franceză de origine română creează formate noi de concert și păstrează legătura cu ceea ce se poate numi (deja) comunitatea ei pe rețelele de socializare. Despre toate astea (și nu numai), am vorbit după concertul din 3 aprilie.

Bine ai revenit în România, Alexandra! Urmează să interpretezi singurul concert pentru pian semnat de Robert Schumann, Concertul în la minor. Inițial, Schumann a gândit prima mișcare ca piesă individuală, o fantezie pentru pian, dar niciun publicist nu a fost interesat să o cumpere. Ulterior, la îndemnul Clarei, a dezvoltat structura până la forma pe care o cunoaștem astăzi. Pe 31 iulie 1845, Clara consemna în jurnalul ei finalizarea concertului, iar pe 4 decembrie 1845, în Dresden, urma să fie solista premierei mondiale, cu Ferdinand Hiller la pupitru. Vorbim despre un concert analizat atât stilistic, cât și emoțional; se speculează faptul că tema principală este un cifru muzical pentru Chiara, apelativul lui Schumann pentru Clara. Cum ai descrie tu această partitura și care e relația ta cu aceasta?

Interpretez pentru a treia oară Concertul în la minor de Robert Schumann și trebuie să recunosc că este o experiență care mă provoacă profund. Acest concert mă chinuie și mă forțează să fiu concentrată în mod constant. Orice mică eroare poate fi fatală, iar paginile par să se transforme într-un labirint în care te poți pierde ușor.

Este o lucrare care îți cere totul: concentrare maximă, abilități tehnice deosebite, forță fizică și o conexiune emoțională profundă. Este binecunoscut că interpreți de talia lui Dinu Lipatti, Clara Haskil sau Radu Lupu și-au lăsat amprenta asupra acestei piese, ceea ce face și mai dificilă sarcina de a aduce ceva personal și autentic în interpretare.

Am aflat din conversațiile cu colegii mei că niciunul din ei nu pare să aleagă acest concert cu ușurință. Cu toate acestea, satisfacția este imensă atunci când simt că mă apropii de ceea ce cred că duce spre „adevăr”.

Numele Clara, ce pare să fie ascuns sub o aură de mister, are o semnificație deosebită și pentru mine, eu însămi fiind mama unei Clare. 

Apropo de jurnalul Clarei… să vorbim despre procesul de studiu. În etapa de documentare, e important pentru tine să asculți înregistrări de referință sau preferi să nu fii influențată și să construiești interpretarea de la zero? Studiezi perioada în care se afla compozitorul la momentul compunerii lucrării (documente istorice, jurnal, scrisori etc)? Cum studiezi altfel decât la pian?

Când mă apropii de o partitură pentru prima dată, evit în mod conștient să ascult înregistrări, cu excepția cazului în care este vorba despre muzică contemporană, unde am acces la înregistrări existente sau este posibilă o comunicare directă cu compozitorul sau compozitoarea. În cazul pieselor mai canonice, prefer să mă documentez cât mai cuprinzător, din surse multiple.

Atunci când lucrez la un concert cu orchestră, însă, ascult înregistrări de nenumărate ori pentru a înțelege atât partea solistică, cât și partea orchestrală. Îmi doresc ca în viitor să existe o aplicație care să ofere posibilitatea de a asculta doar partea de orchestră, fără solist, și care, prin intermediul inteligenței artificiale, să permită interpretarea concomitentă, ca parte a studiului. Ar fi o inovație grozavă!

Consider că este întotdeauna important să lucrăm la noi înșine și să ne străduim să nu încetăm vreodată să învățăm. În ultimele luni, de exemplu, am început să colaborez cu un coach pentru muzicieni, Giuseppe Ravì de la Respiro e Movimento®, care a lucrat cu mulți mari interpreți, printre care și Maria João Pires.  Această colaborare mi-a deschis perspective noi și cu totul surprinzătoare, astfel că am început să abordez diferit actul de interpretare, accentuând mai tare legătura firească dintre corp, mișcare, respirație și instrument. Este o experiență fascinantă și mă bucur enorm că ne-am întâlnit.

Ce te inspiră mai mult: studiul sau concertul în fața unui public? 

Unul fără celălalt nu poate exista. Ambii factori sunt indispensabili. Fără studiu, nu ajungi la public! Fără public… studiul ar fi și mai solitar.

Partiturile celebre rămân în memoria publicului și prin interpretări de referință. Pentru Concertul de Schumann putem aminti, printre altele, înregistrările lui Dinu Lipatti sau Alfred Cortot. Care sunt interpretările tale preferate?

Așa este, Dinu Lipatti, Maria João Pires, Radu Lupu, Elisabeth Leonskaja, Martha Argerich și multe, multe alte înregistrări în care regăsesc mereu câte ceva interesant. Important este să rămânem deschiși la orice altă interpretare, pentru că mereu putem găsi și putem rezona cu ceva nou.

Te-ai bucurat de mentoratul lui Radu Lupu, un muzician cum puțini au fost, recunoscut mai ales pentru interpretarea muzicii lui Schubert, Brahms, Schumann. Ați studiat împreună și Concertul lui Schumann? 

Nu, la Concertul de Schumann nu am lucrat împreună, însă am lucrat Kreisleriana, apoi multe concerte de Mozart, sau Sonata Waldstein a lui Beethoven. Zilele de la Lausanne unde Radu Lupu lucra cu mine fiecare notă sau convorbirile telefonice care începeau cu o voce joasă spunând „ce faci?” îmi vor rămâne pentru totdeauna în suflet. Măsura tristeții cu care am primit vestea morții lui Radu Lupu este măsura prețurii mele pentru aceste momente irepetabile. Am fost deosebit de emoționată și onorată să îmi aștern amintirile în volumul intitulat „In memoriam Radu Lupu”, apărut la Editura Universității Naționale de Muzică București.

Repertoriul tău cuprinde și muzică de cameră, care nu e atât de prezentă în stagiunile românești. Este muzica de cameră o muzică mai nișată? Ce este muzica de cameră și cum poate fi ea pusă în atenția publicului larg? 

Muzica de cameră este simbioza perfectă dintre un grup restrâns de muzicieni, de obicei între 2 și 10 membri ai unui ansamblu, într-un spațiu mai mic și mai intim. Este un format care permite o apropiere maximă de iscusința solistică, dar depinde în același timp și în aceeași măsură de confluența, de armonizarea acelor câteva instrumente, oferindu-ne astfel ce e mai bun din cele două sfere: una solistică, cealaltă orchestrală.

Prin educare, diversificare și inovare, putem să aducem mai multă atenție și apreciere acestui gen muzical minunat. 

Preferi intimitatea unui recital solo în locul unui concert pentru pian și orchestră? Care sunt diferențele în sunet și atmosferă și care este abordarea ta ca interpret în ambele cazuri?

Ca pianistă, experiența interpretării muzicii într-un recital solo și într-un concert pentru pian și orchestră poate oferi două tipuri diferite de satisfacție și provocări. Cele două tipuri de experiență variază în funcție de repertoriul interpretat și de interacțiunea cu publicul și cu ceilalți muzicieni. Într-un recital solo, experimentez o intimitate mai mare cu publicul, fiind singură pe scenă și singura punte de legătură a publicului către actul muzical. De asemenea, am libertatea de a-mi adapta interpretarea în timp real, fără a fi influențată de interacțiunea cu o orchestră. Această flexibilitate poate permite o interpretare mai personală și o mai mare libertate artistică. Într-un concert pentru pian și orchestră, elementul de noutate derivă din faptul că rezultatul este mai mult decât suma părților, pentru că nici orchestra singură, nici pianiștii singuri nu pot produce vreodată vreun rezultat similar cu acela rezultat din interacțiunea celor două părți. Această colaborare poate conferi o dimensiune nouă interpretării muzicale. În ambele cazuri, abordarea ca interpret rămâne însă aceeași în ceea ce privește dedicarea, pasiunea și comunicarea artistică. 

Viteza secolului în care trăim modifică și mentalitatea publicului, lucru vizibil în vânzările de bilete, alegerea repertoriului, maniera de abordare a muzicienilor etc. Cât la sută e artă și cât la sută e entertainment într-un concert de muzică clasică? Cum vezi tu lucrurile și cum găsești un echilibru?

Pentru mine, arta și entertainment-ul nu sunt concepte exclusive sau opuse, ci se pot completa reciproc în cadrul unui concert de muzică clasică. În centrul interpretării mele se află întotdeauna arta – respectarea și transmiterea mesajului muzical al compozitorului, explorarea subtilităților și aprofundarea emoțiilor și intențiilor muzicii. Interpretarea sinceră și profundă a lucrărilor mă definește ca artist și reprezintă esența artei interpretative. În același timp, sunt conștientă că publicul poate căuta și anumite aspecte de entertainment într-un concert de muzică clasică. Acest lucru poate fi posibil prin abordarea unui repertoriu mai accesibil, prezentarea charismatică și interactivă a muzicienilor, precum și prin crearea unei atmosfere pline de energie și entuziasm. Pentru a găsi un echilibru între artă și entertainment într-un concert de muzică clasică, consider că este important să fii autentic: îmi mențin fără compromis integritatea artistică, dar sunt receptivă la public, mă străduiesc să creez o atmosferă și un cadru interactiv și interesant pentru acesta, care să îl implice și să îl atragă în experiența muzicală. De asemenea, mai ales în zilele noastre, este absolut necesară interacțiunea cu publicul pe canalele de socializare, crearea unei comunități, împărtășirea proceselor artistice, dar și a dificultăților. Dacă până acum câțiva ani nici nu era loc de menționat că o muziciană poate avea și familie, acum lucrurile s-au schimbat și publicul este dornic să știe cât mai multe din viața cotidiană a unui artist pe care îl apreciază.

Relația oricărui muzician cu instrumentul este una foarte importantă, dar în cazul pianiștilor tind să cred că e puțin mai sensibilă, având în vedere că nu se pot deplasa cu pianul după ei. Cum te împrietenești cu un pian nou? Știu că ești artist Bösendorfer de peste 20 ani. Spune-ne mai multe despre acest parteneriat. Poate putem menționa aici și problema instrumentelor din școlile și chiar din instituțiile românești… 

Relația unui muzician cu instrumentul său este, într-adevăr, esențială pentru dezvoltarea și expresivitatea sa artistică. În cazul pianiștilor, această relație este cu atât mai importantă și mai dificilă, cu cât ei trebuie să se adapteze de fiecare dată la un instrument nou, într-un timp foarte scurt.

Împrietenirea cu un pian nou este un proces care necesită timp, răbdare și sensibilitate. Primul pas este acela de a explora caracteristicile individuale ale instrumentului, de a-l descoperi în profunzime pentru a înțelege cum răspunde și cum reacționează la diferite dinamici, nuanțe, touche-uri și mai ales la repertoriul respectiv. Dacă am mai multe piane din care pot alege, cum este cazul la Showroom-ul Bösendorfer, unde am bucuria de a putea alege din cel puțin trei piane, atunci acest proces durează în medie 3 sau 4 ore. 

De-a lungul ultimilor 20 ani, am avut privilegiul de a colabora foarte îndeaproape cu firma Bösendorfer, admirând aceste piane cu o tradiție de excepție și o reputație pentru calitate și rafinament. Parteneriatul meu cu Bösendorfer este o călătorie muzicală care mă împlinește. De la debutul meu în cadrul Festivalului Enescu, în 2019, firma Bösendorfer mi-a pus la dispoziție nu numai unul, ci chiar și patru piane, cum a fost cazul ediției din 2021, unde aceste piane alese de mine la Viena au fost transportate la București special pentru concertul susținut alături de Vladimir Jurowski și Orchestra Radiodifuziunii din Berlin cu Nunta lui Stravinski. La concertul din 3 aprilie de la Sala Radio, am avut încă o dată bucuria de a cânta pe un Bösendorfer adus special pentru acest eveniment. Vă invit să vedeți secvențe pe conturile mele de social media, unde îl puteți vedea și pe tehnicianul Bösendorfer, și el venit special de la Viena.

În ceea ce privește problema instrumentelor din școlile și instituțiile românești, este într-adevăr o preocupare importantă. Accesul la resurse adecvate, la instrumente de calitate este crucial pentru a permite tinerilor să-și dezvolte pasiunea și talentul muzical. Investițiile în educația muzicală și în dotarea școlilor și instituțiilor cu instrumente de calitate ar trebui să fie o prioritate pentru a ne asigura că viitoarea generație are toate șansele să ducă lucrurile mai departe.

Știu că alegi cadre, cum s-ar spune, neconvenționale pentru recitalurile tale. Galerii de artă private, muzee etc. unde sunetul se propagă diferit. Cum schimbă spațiul de concert experiența muzicală? Ești de părere că muzica clasică poate părăsi spațiile convenționale păstrând totuși cea mai înaltă calitate a actului artistic? 

Alegerea unor cadre neconvenționale pentru recitalurile mele este o parte importantă a misiunii mele de a aduce muzica clasică mai aproape de public și de a oferi experiențe unice. Spațiul de concert are un impact semnificativ, deoarece influențează modul în care sunetul se propagă și modul în care publicul interacționează cu artistul.

În spații neconvenționale, cum ar fi galeriile de artă private sau muzeele, sunetul poate avea o rezonanță diferită și poate fi perceput în moduri unice datorită acusticii specifice a locului. Acest lucru poate adăuga profunzime și textură interpretării muzicale și poate permite publicului să experimenteze muzica într-un mod diferit.

Pe lângă aspectul acustic, spațiile neconvenționale pot crea și o atmosferă inedită, intimă, permițând publicului să se simtă mai aproape de artiști și de interpretările lor. Acest lucru poate contribui la o conexiune mai profundă între interpreți și ascultători și poate face experiența muzicală mai personală și mai implicată.

În ceea ce privește întrebarea dacă muzica clasică poate părăsi spațiile convenționale păstrând totuși cea mai înaltă calitate a actului artistic, cred că este posibil să avem atât muzică de calitate, cât și locuri de interpretare neconvenționale. Calitatea artistică nu este legată exclusiv de locația în care se desfășoară interpretarea, ci mai degrabă de talentul și dedicarea artiștilor implicați. Prin explorarea de noi spații și forme de prezentare, muzica clasică poate ajunge la noi categorii de public care altfel poate nu ar fi mers la un concert de muzică clasică.

Abordarea transdisciplinară. Am văzut înregistrări cu tine înconjurată de opere de Basquiat, Damien Hirst, Andy Warhol și alții. Îmbinarea artelor vizuale cu muzica și literatura. Cum asociezi, cum aduci mai multe forme de artă împreună? Putem vorbi despre sinestezie? Scriabin, printre alți compozitori simboliști, asocia sunetul cu culori și găsea conceptul Gesamtkunstwerk fundamental. 

Consider că este de datoria noastră, a artiștilor, să atragem cât mai mult public, din cât mai multe discipline artistice și din cât mai multe direcții. Abordarea transdisciplinară în artă implică îmbinarea mai multor forme de artă pentru a crea opere noi și inovatoare care transcend limitele convenționale. 

Atunci când aduc mai multe forme de artă împreună, caut să creez conexiuni subtile între ele. Concertele în muzee și galerii de artă sunt o experiență unică pentru mine, atât prin atmosfera diferită față de cea dintr-o sală de concert, dar și a publicului care transmite o altă energie.

Care sunt compozitorii, pictorii și scriitorii tăi preferați? 

Compozitorii preferați sunt, în general, cei pe care îi studiez în momentul respectiv. Ador muzica lui Fazıl Say – cu care m-am familiarizat intensiv anul trecut, cântându-i concertul pentru pian și orchestră Water la Festivalul Enescu. De asemenea, îl admir pe Martin Romberg – compozitor norvegian contemporan, a cărui muzică am înregistrat-o anul acesta pe un disc nou ce urmează să apară. De asemenea, am o apreciere profundă pentru Luis Saglie – un alt compozitor contemporan din Chile, care scrie un concert pentru pian și orchestră special pentru mine. Nu pot să nu menționez și pe Vito Palumbo – compozitor contemporan italian, pe care îl admir.

Apoi, bineînțeles, sunt Prokofiev, Shostakovich, Manuel de Falla, Ravel, Schubert, Beethoven, Bach, Rameau și mulți, mulți alții.

Dintre pictori, mă fascinează Klimt (în special peisajele), Emil Nolde, Yves Klein, Mark Rothko, Paul Klee; aceștia fiind câțiva dintre pictorii pe care îi voi lua sub lupă pe conturile mele de social media în zilele următoare. Acolo, voi face o paralelă între picturile lor și muzica compusă de compozitorii contemporani. Picturile la care mă refer sunt expuse la Heidi Horten Collection, unde voi concerta din nou pe 18 aprilie.

Îmi place să citesc mai multe cărți în paralel. De exemplu, citesc acum jurnalele lui Prokofiev, care mă amuză teribil.  Kazuo Ishiguro, Elena Ferrante, Karl Ove Knausgard, Dana Grigorcea sunt următorii scriitori pe listă.

Vreau să încheiem cu Ascultă!, îndemnul lui Radu Lupu care a căpătat noi conotații pentru tine și despre care vreau să ne povestești. Cum putem asculta muzica deplin și ce se întâmplă atunci când facem asta?

Ca pianistă, am experimentat personal transformarea adusă de acest îndemn.

Pentru mine, ascultarea deplină a muzicii înseamnă mai mult decât simpla percepție a sunetelor. Este vorba despre prezența completă în momentul muzical, despre deschiderea sufletului și minții pentru a primi mesajul și emoțiile pe care compozitorul și interpretul încearcă să le transmită.

Când ascultăm muzica în acest mod, ne detașăm de gânduri și distrageri externe și ne concentrăm exclusiv pe ceea ce aud urechile noastre și ce simte inima noastră, sufletul nostru. 

Atunci când facem asta, se întâmplă ceva magic. Muzica începe să prindă viață în noi, să ne influențeze stările emoționale și să ne transporte în lumi și experiențe noi. Astfel ne putem conecta în mod profund cu arta și cu noi înșine.

Pentru mine, acest tip de ascultare profundă a devenit o modalitate de a mă conecta cu mine însămi, cu muzica și cu lumea înconjurătoare într-un mod cu totul special. Îndemnul „Ascultă!“ al lui Radu Lupu a căpătat, astfel, o semnificație profundă în călătoria mea ca pianistă și ca iubitoare de muzică. Este un îndemn care ne amintește să fim prezenți, deschiși și receptivi la frumusețea și profunzimea muzicii și să ne bucurăm de această minunată înzestrare a omenirii.

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: