Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

Défense de fumer

Nu știu dacă se fumează în alte romane sau proze scurte ale lui George C. Dumitru, dar în Rupturi (Polirom, 2023) nu se fumează. Ba, să nu mint, la un moment dat sunt două adolescente la masă – personaje cu totul neimportante –, iar una dintre ele chiar fumează, parcă, în timp ce cealaltă „vapează” (nu știu ce e aia, probabil așa se numește actul de a suge dintr-o țigară de fier). Poate că absența fumului de tutun din plămânii personajelor dumitriene nu este cine știe ce pentru ochiul altui cititor, dar pentru ochiul meu este. Adică e-un marker al noii lumi.

De ce Rupturi? Încep cu titlul, care mi se pare extrem de bine găsit, iar eu nu arunc aiurea cu vorbele, fiind foarte mofturos la titluri (care toate sunt tâmpite, în afară de-ale mele). Ei bine, Rupturi nu e un titlu tâmpit, ci mai degrabă genial. Da-da! Ge-ni-al! Argumentez imediat, dar mai întâi dau un spoiler așa de dragul cărții: Cristian este personajul meu preferat. Fiori de ură m-au străbătut repetat, din creștet până la degetele picioarelor, când apărea Cristian în poveste! Voi reveni.

Numai în timpul vieții mele, lumea s-a rupt de două ori: o dată în 1989 și o dată în 2001 (consecințele acestei a doua ruperi au ajuns în România șase ani mai târziu). Oamenii de dinainte de 1989 (generația părinților mei) nu i-au înțeles pe oamenii de după 1989 (generația mea). Deloc. Generația mea nu înțelege nimic din lumea în care trăiește generația următoare. Nimic, da’ nimic! Dau un exemplu: mi-am petrecut cei mai hidoși ani ai comunismului (1982-1989) citind romane. Multe, multe romane, de toate felurile (majoritatea proaste, admit). Taică-meu se lupta cu mine ca Don Quijote cu morile de vânt: „Învață, mă băiatule, la matematică! Învață, mă, că doar matematica te face om, îți pune o pâine pe masă! Romanele alea sunt vată de zahăr, mă, sunt baloane de săpun, cu nimica n-o să te alegi de pe urma lor!” (el uita că și taică-său, la vremea lui, la fel îi spusese: „Învață, mă, meseria de la mine! Învață tinichigerie, că meseria e brățară de aur, cu tinichigeria nu mori de foame! O să te plătească cineva că știi matematică?!” – și, da, bunică-meu, moș Gheorghe Buzea, a fost un tinichigiu de elită, probabil cel mai bun din București în deceniul 1930-1940: să nu fi venit războiul își făcea fabrica lui).

Personajul central din „Rupturi”, un anume Daniel, la fel se luptă cu Alex, unicul său fiu, care toată ziua ar juca jocuri video, dac-ar fi lăsat în pace. Daniel nu înțelege cum jocurile video îi vor hrăni băiatul, atunci când va deveni bărbat. Nici eu nu înțeleg, dar, știți, eu fac parte din generația lui George C. Dumitru, adică din generația care deja nu mai înțelege nimic. Suntem doar furnizori de hrană, haine, adăpost și bani de buzunar, dar nu mai avem credit în ochii celor care vin după noi. Nu le pricepem nici limba, nici glumele, nici felul de a fi, nici visele și nici măcar urile. Am devenit spectatorii vieților copiilor noștri. Chibiți!

Concret: Daniel se mută într-o localitate periurbană a Bucureștiului și acolo se chinuie – efectiv, se chinuie – să trăiască cât de cât normal. Adică cum, „normal”? Adică să interacționeze civilizat cu vecinii, cu furnizorii, cu personalul de serviciu, cu fosta soție și mai ales cu fiul care îl vizitează în week-end-uri. Bine, n-o fi Daniel cel mai sociabil om din lume, dar nici vreun Diogene nu este; cu toate astea, noua lume, lumea rezultată din Ruptură (îmbogățirea mult prea rapidă a unor bucureșteni, să le zicem „clasa mijlocie neașezată”), nu e pentru el. Culmea e că nu e pentru nimeni: oamenii din localitate trăiesc aceleași probleme ca ale lui. Sunt „atomizați”, cum se spune acum în cuvinte deștepte. Au crescut în comunități, sunt foștii copii ai satelor sau ai blocurilor, iar acum s-au închis voluntar în bule scumpe, lipsite de comunicare. Strădania lor de a închega sărmane relații sociale mi-a adus aminte de ceva: blocul din Berceni în care am copilărit eu, venind de la țară, a fost terminat în decembrie 1974. Ai mei m-au adus acolo în martie 1975. Nu exista nicio comunitate. Căsuțele de dinainte fuseseră rase cu buldozerele, pe terenul golit fusese ridicată pădurea de blocuri, în blocuri fuseseră aduși (vorba vine, că fusese bătaie pe blocurile alea), oameni de toată mâna, din toată țara, să construiască socialismul de Berceni și Omul Nou (tot de Berceni). Și l-au construit: eu sunt omul ăla. Am crescut acolo într-o comunitate care-mi părea reală, dar pe care acum aș numi-o „experiment social”. Ei bine, Daniel are parte de propria lui creștere într-un astfel de experiment social rezultat din ultima Ruptură, numai că Daniel are 40 de ani și mult de muncă. Când să se integreze în Faza Trei (așa se numește micul lui Berceni de lux) și mai ales cum, din moment ce Faza Trei este plină de neintegrați ca el? Ei bine, în asta constă romanul. În integrarea lui Daniel.

Mi-ar trebui foarte mult spațiu ca să explic de ce mi-a plăcut atât de mult acest roman – și n-am. Așa că mă exprim telegrafic: m-am săturat de romane cu săraci (scrise pentru cine? Citesc săracii romane?), deci George C. Dumitru a căzut exact peste convingerea mea (romane despre clasa mijlocie, pentru clasa mijlocie); cu bătrânii nu este nimic de făcut, discuțiile cu ei sunt pierdere de vreme și nervi consumați aiurea (există o scenă memorabilă, cu Daniel în vizită la părinții lui, acolo în satul dobrogean în care copilărise și căruia-i păstrase un locșor fierbinte în adânc – Dulcea păsăre a tinereții?); golul, pierderea sensului, singurătatea, sentimentul ratării, depresia sau cum s-or numi toate astea la un loc îi pot lovi în mod egal pe bărbați sau pe femei, dar femeile rezistă mai bine, mult mai bine. Dacă în lumea săracilor femeile sunt victime, în clasa mijlocie este invers. 

Cristian! Cris-ti-an! Dacă există vreo ființă umană care merită o bere din partea mea, atunci George C. Dumitru e aceea. Pentru fătarea acest personaj numit, ocult, „Cristian”. Explic: cândva, obișnuiam să ascult muzică (mi-a trecut, mulțumescu-ți ție, Doamne!). Muzică rock, adică. Și cam toți rockerii pe care i-am întâlnit au fost Cristiani d-ăștia: cretini patentați. Dacă aveau bani, erau și motocicliști. Dacă erau motocicliști, erau și „duri”. Dacă erau duri, aveau și succes la femei. Cris-ti-an! 

CITEȘTE ȘI

Qui sera, Sara

Vlad și Sara. Robert și Maria. Iancu și Magda. Ștefan și Rada. Acestea sunt cuplurile cu care se joacă Bogdan Crețu în al treilea roman al său, Mai puțin decât dragostea (Polirom, 2023) și despre această joacă am câteva lucruri de zis. Unele chiar de bine (foarte puține; nu e pedagogic să lauzi autorul, că-l strici!). 

Ștefan a fost deținut politic în vremea lui Dej.

Citește mai mult »

Qui sera, Sara

Vlad și Sara. Robert și Maria. Iancu și Magda. Ștefan și Rada. Acestea sunt cuplurile cu care se joacă Bogdan Crețu în al treilea roman al său, Mai puțin decât dragostea (Polirom, 2023) și despre această joacă am câteva lucruri de zis. Unele chiar de bine (foarte puține; nu e pedagogic să lauzi autorul, că-l strici!). 

Ștefan a fost deținut politic în vremea lui Dej.

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: