Revista Tomis

Share on facebook
Share on twitter
Share on whatsapp

De vorbă cu actrița Carmen Tănase la Sunscreen 2023

Pe 20 august, Carmen Tănase a fost prezentă la Sunscreen Film&Arts Festival pentru a susține un masterclass de actorie la Universitatea Ovidius, Facultatea de Arte, urmat de proiecția în avanpremieră a filmului Dragoste pe muchie de cuțit (regia Germain Kanda), în care actrița joacă rolul principal.

Pe 12 august, cu o săptămână înainte, Carmen Tănase s-a mai întâlnit cu publicul constănțean în cadrul Stagiunii Estivale a Artelor Spectacolului (SEAS), unde a jucat, alături de Marius Manole și Teatrul „Tudor Vianu” Giurgiu, în piesa Spectatorul condamnat la moarte (adaptare după Matei Vișniec, regia Antonella Cornici). O piesă mai altfel, un text cu mesaj puternic, care amintește de ororile justiției române și obligă la reflecție pe criminalul din noi. Un preambul perfect pentru discuția noastră.

Într-un interviu exclusiv, am vorbit despre cum s-au modificat industria de film, etica de muncă a actorilor și publicul, despre ce mai înseamnă azi succesul în cariera unui actor, despre responsabilități artistice și responsabilități sociale, despre teatru online, lipsurile sectorului cultural românesc și nu numai.

Sunteți în Constanța pentru o proiecție unică în avanpremieră a filmului Dragoste pe muchie de cuțit (regie Germain Kanda), producție care este încă în lucru. Spuneți-ne mai multe despre acest proiect.

Proiectul ăsta a apărut așa, dintr-o întâmplare, lucru care m-a bucurat și m-a surprins. M-a sunat Alin Panc să mă întrebe dacă vreau să fac ceva la el și am zis da, sigur, pe mine mă interesează să fac orice. Mi-a dat scenariul, am fost extrem de încântată când l-am citit pentru că e foarte, foarte bun. A fost o surpriză, nu mă așteptam chiar la asta, să fie atât de bun scenariul. L-am întrebat cine l-a scris, mi-a zis Salex Iatma. După aceea, eu trebuia să fac un film cu zile multe de filmare, care s-ar fi suprapus cu filmările lui Alin și mă gândeam cum să le fac totuși pe amandouă. Am comasat ce aveam eu de făcut în doar trei sau patru zile, ca să mă pot duce la celălalt film. Așa s-a întâmplat, a fost pe repede înainte, numai bine că celălalt nu s-a mai făcut! Deci, puteam să stăm liniștiți! Trebuie să mărturisesc că ceva, ceva am văzut din film și am rămas extrem de plăcut surprinsă. E altceva decât ce se tot face acum, e un basm modern, e o lume cu poveste, cu naivitate, cu inocență, cu delicatețe, are umor, dar un umor fin, nu un umor grobian, e altceva! 

Abia așteptăm să-l vedem! Ați debutat în cinematografie în 1983 în Misterele Bucureștilor. Au trecut exact 40 ani de atunci. Ce simțiți că s-a schimbat în acești 40 ani: maniera de lucru, mentalitatea sau etica de muncă a actorilor, publicul, industria în general? Ce s-a schimbat, ce a rămas la fel și cum vă raportați dumneavoastră la aceste coordonate?

Tot. S-a schimbat absolut tot, iar eu mă adaptez. Dar n-am prea făcut film… în Misterele Bucureștilor eu apăream pe generic, se derula genericul peste mine, eram o păpușă… făceam și noi figurație, eram studenți nu mai știu prin ce an, întâi, doi… dacă se poate spune că am apărut în Misterele Bucureștilor (râde). Eu n-am făcut film mult, eu am făcut multă televiziune. S-au schimbat toate, în primul rând publicul, ca atare trebuie să-i dai ce cere. Apoi, după revoluție, a venit mentalitatea asta de film de festival, care nu avea succes la public, era pentru premii, pentru festivaluri internaționale… e și asta o variantă de lucru, nu neapărat pe gustul meu. Acum încep să fie filme comerciale, ceea ce este foarte bine pentru că publicul e divers și trebuie mulțumite toate categoriile lui. Film comercial în sensul de comedii romantice, nu neapărat filme de festival, filme de artă cum ar veni, totul e o artă până la urmă dacă o faci bine. Multe dintre ele sunt în trendul ăsta corporatist, nu pe gustul meu, altele sunt după rețeta de comedie romantică, asta este pe gustul meu, simt nevoia uneori să văd filme de genul ăsta. Ce să zic, e un freamăt, se întâmplă lucruri… și întotdeauna când se întâmplă lucruri, ele se și cern, deci e bine să fie de toate și, la un moment dat, când o fi să rămână ceva, să rămână ce trebuie. 

Chiar ați intuit următoarea mea întrebare. La începutul acestui an, Teambuilding și Romina VTM (o producție în care joacă artiști din trendingurile de pe platformele muzicale — cântăreți de muzică pop, trap și manele) au adunat recorduri de vânzări, dar și de controverse. Putem vorbi de noi linii în cinematografia românească? Este valoarea unui film dată de încasări?

După cum se vede, da, după părerea mea, nu. Dar, după cum se vede, sunt niște filme care vând bine, lumea se duce la ele. Am văzut unul dintre ele, mie mi-a displăcut total, dar eu sunt o părere doar. În general, părerile sunt foarte bune… acuma, poți să și alegi. Și e foarte bine că sunt mai multe genuri de filme, că poți să alegi să te duci unde vrei, nu e obligatoriu să-mi placă și nu e neapărat prost dacă nu-mi place mie. Pur și simplu, mie nu-mi place stilul ăsta și, în general, vulgaritatea pe mine mă deranjează, dar există acest stil, există și în stand-up, iar stand-upul e un gen foarte consumat. E bine că sunt multe filme, așa cum e bine să fie multe teatre de toate genurile ca publicul să poată merge unde dorește și să existe concurență, concurență loială. 

Ce mai înseamnă astăzi succesul în cariera de actor?

Depinde ce înțelege fiecare prin succes. Poate să însemne faimă…

Pentru un actor ca dumneavoastră.

Pentru un actor ca mine… pentru mine, nu pentru un actor ca mine. Pentru mine, succesul înseamnă să fac lucrurile profesionist, așa cum am învățat să le fac de la profesoara mea. Succesul înseamnă să nu dezamăgesc memoria profesoarei mele, care a fost una dintre cele mai mari actrițe ale acestei țări. O am tot timpul în minte, sunt câteva lucruri care nu mă vor părăsi niciodată din ceea ce ne-a spus, mă simt în continuare studenta ei și nu aș vrea niciodată să o dezamăgesc, să știu că se uită de undeva și zice „aici ai cam dat-o de serviciu”. Vreau să fac lucrurile cât mai profesionist cu putință, indiferent ce ar fi, chiar și o șușă, chiar și un scheci la televiziune, eu fac așa cum am învățat de la profesoara mea. Cam asta înseamnă pentru mine și asta vreau să fac până la capăt. Nici nu cred că mai pot altfel, pentru că mi-a intrat în sânge. 

Ați avut momente de dubiu, în care poate nu ați mai înțeles de ce faceți teatru sau de căutări pentru alte forme de expresie?

Nu, n-am căutat altă formă de expresie niciodată. În schimb, am avut un moment de dubiu când eram studentă. Am văzut la Teatrul Mic spectacolul Maestrul și Margareta cu Ștefan Iordache și Valeria Seciu și mulți alții…

E cartea mea preferată. 

Ei, am văzut spectacolul și atunci mi-aduc aminte că am stat în picioare, nu aveam loc pentru că era enorm de multă lume, am stat în picioare lipită de un zid și apoi am plecat în Cișmigiu, unde era întuneric (vorbim de vremea lui Ceaușescu, se făcea economie) și am stat pe o bancă în întuneric toată noaptea. M-am gândit foarte serios dacă eu ar trebui să mai continui școala asta sau să abandonez, adică dacă eu voi fi vreodată capabilă să joc ca oamenii ăia sau nu. Pentru că numai așa se face profesia asta. Așa am gândit eu. Apoi mi-am zis că e păcat de efortul părinților mei și de efortul meu de a intra la facultate, am decis să rămân și să încerc să fac așa. 

Și bine ați făcut. Cariera unui actor se construiește greu și se poate evapora într-o secundă (mai ales pe fondul corectitudinii politice de azi). V-a fost vreodată teamă că poate veni un moment în care să nu mai fie nevoie de dvs.?

Oricând se poate întâmpla asta. Am văzut asta și în timpul stării de urgență, când noi am fost închiși, poate că primul domeniu care a fost închis total, da, cred că primul. Am văzut că oricând rolurile se pot schimba și că putem deveni simpli spectatori ai unui spectacol dezolant, în care alții sunt actori și decid ceea ce se întâmplă pe scena aceasta mare. Nu m-aș fi așteptat niciodată, m-a luat prin surprindere, dar am înțeles repede despre ce este vorba și am decis să nu-mi încalc principiile cu orice risc. Căci riscuri au fost… minore, dar au fost. Se poate întâmpla orice, oricând, asta am învățat în perioada asta și sunt pregătită, cred, pentru orice. 

Care e cea mai importantă calitate a unui actor?

Nu știu dacă neapărat a unui actor. Un actor trebuie să aibă talent, nu poate să facă nimic fără talent. Asta e obligatoriu. Poți să fii disciplinat, poți să fii serios, poți să fii dârz, dacă nu ești talentat, degeaba! Talentul este o condiție esențială, nu știu dacă e o calitate, e o condiție, nu ai cum să faci meseria asta fără talent. Apoi, să fii viu în permanență, să fii curios în permanență, asta e o calitate, să fii curios, să fii interesat de absolut orice, ca un copil mic, ca un bebeluș care se uită cu atenție la tot ce e-n jurul lui că atunci descoperă totul. Când joci același spectacol ani de zile, cumva ești tentat să știi despre ce este vorba, nu? Să anticipezi. Trebuie să ai capacitatea de a face în așa fel încât ceea ce se întâmplă pe scenă să fie pentru prima oară în fiecare seară. Să fii surprins în fiecare seară. Asta e o calitate, într-adevăr. Nu știu cum se face asta (râde), nu pot să dau o rețetă, habar n-am cum se face, dar știu că asta trebuie făcut. Trebuie să fii atent și curios la tot ce e în jurul tău. 

Îmi anticipați întrebările. „Poți să fii frumoasă și să nu exprimi nimic. Dacă nu te interesează nimic din ce se întâmplă în jurul tău, dacă nu pui mâna să citești o carte, n-ai univers în ochi. Sunt frumoși, dar nu sunt vii.” V-am citat. Care considerați că este calitatea cea mai importantă a unei femei? 

Autenticitatea. Să accepte că este într-un anume fel și să nu dorească să fie altceva decât este. Și să dezvolte ceea ce are, pentru că fiecare femeie are daruri de la creator, de la mama natură, de la cum vreți s-o luați și ele trebuie cultivate. Să știe să-și transforme defectele în calități, să fie feminină, dar nu bleagă, să aibă demnitate, coloană vertebrală, să aibă puterea să se descurce singură oricând, să fie independentă… multe! (zâmbește)

Că tot veni vorba despre frumusețe, un actor se confruntă permanent cu imaginea lui pentru că lucrează cu imaginea lui. Procesul de îmbătrânire este inevitabil și ireversibil. Care a fost relația cu imaginea dvs. de-a lungul vieții?

Nu am avut o părere prea bună niciodată despre mine…

Pentru că pare că nu sunteți conștientă că sunteți o femeie foarte frumoasă.

Mulțumesc frumos! Nu am avut o părere bună niciodată despre mine, dar nici n-am pus prea mare preț pe lucrul ăsta. Nici acum nu fac asta, când imaginea este la rang de rege, acum imaginea face totul! Eu m-am încăpățânat să mă prezint așa cum sunt, vă place, bine, nu vă place, alta mama nu mai face, e târziu, iar vârsta arată viața ta. Vârsta instalată pe fața ta arată viața ta, cu bune și cu rele, nu știu de ce ar vrea cineva să ascundă lucrul ăsta, văd că e o modă acum să ascunzi semnele trecerii timpului. Fiecare în parte spune o poveste despre tine. De ce ți-ar fi rușine cu poveștile tale? Eu nu am nicio problemă. 

Sunteți o persoană vocală și nu vă e teamă să vă exprimați public opiniile. Are artistul responsabilități sociale? Ce rol pot juca arta și artiștii în vremuri de criză?

În principiu, artistul trebuie să-și vadă de treaba lui pe scenă și să exprime acolo ce are de exprimat. Dar și artistul este cetățean și, când o societate merge strâmb, și pe artist îl deranjează. E dreptul lui să se exprime într-un fel anume, nu neapărat folosindu-se de notorietatea pe care o are, ci pur și simplu ca un cetățean deranjat de ceea ce se întâmplă cu cei ce ne gestionează taxele și impozitele, atâta tot. Nu cred că ar trebui să se implice în politică. Rolul artistului e să își vadă de treaba lui pe scenă. Dar eu cred că nu e greșit să și vorbească. Întrebat, nu neîntrebat. 

Vorbind de vremuri de criză, peste 61% din instituţiile publice de cultură vor fi desfiinţate prin aplicarea ordonanței de austeritate. Reţeaua de infrastructură culturală publică a fost diminuată sistematic din 1990. Ce părere aveți despre aceste anomalii și cum credeți că au modificat ele societatea românească în timp?

Societatea este modificată de goana asta după consum, nu știu dacă de o ordonanță anume sau nu, asta vine și mai pune puțin piper pe rană. Mentalitatea asta dementă occidentală de a devora totul în jurul tău, corectitudinea politică și alte imbecilități de genul ăsta au distrus relațiile interumane, firescul lucrurilor. Oamenii nu mai vorbesc cum simt pentru că riscă să fie pedepsiți… astea au distrus. Că vine o ordonanță și mai zice să se comaseze nu știu ce, nici nu știu foarte bine despre ce e vorba că nu am citit-o, să-ți spun drept nici nu mă mai interesează să mai citesc lucrurile astea pentru că, într-un fel, eu mi-am trăit traiu’, mi-am mâncat mălaiu’, ar trebui să vină cei care sunt tineri acum și să lupte pentru drepturile lor dacă doresc neapărat să le aibă. Nu știu ce să zic, oricum vremurile sunt anormale, ar fi multe de spus… vremurile sunt anormale, oamenii nu înțeleg care este rolul lor în această societate, nu înțeleg că ei sunt stăpânii, nu e invers, nu înțeleg că trebuie să ceară socoteală, stau cu capul plecat… totul vine din neînțelegerea rolului fiecăruia din comunitate. Din cauza asta nici nu am ce să spun, nu că aș deține eu rețeta, dar ce este evident e că noi, cu toții, plătim niște oameni pe care-i alegem să ne gestioneze viața din punct de vedere financiar, material și așa mai departe. Or, asta nu se întâmplă. Sau se întâmplă prost. Și atunci nu văd motivul pentru care noi ar trebui să fim cu capul plecat sau cu coloana strâmbă în fața unor oameni pe care noi i-am angajat să aibă grijă de noi. Normal că fiecare își gestionează viața așa cum crede de cuviință, dar cât trăiești într-o societate, nu prea poți să acționezi de capul tău. Cumva ar trebui să înțeleagă oamenii cam care e rolul lor pe aici. N-am niciun fel de părere, decât că oamenii ar trebui să se trezească un pic și să știe de ce s-au născut, de ce au buletin și ce ar trebui să facă cu el. 

Ce lipsește sistemului cultural românesc?

În primul rând, lipsește educația. Aici stăm foarte prost și de aici pornește tot. Dacă ai un copil la grădinița, la școală, el trebuie să învețe niște lucruri, inclusiv faptul că e important pentru dezvoltarea lui să cunoască, să știe, să studieze, să cerceteze, să citească, să afle. Atâta vreme cât școala (în general) scoate pe bandă rulantă executanți, nu vreau să zic altfel că nu vreau să trezesc iar discuții. Executanți, oameni care nu au păreri, ci pur și simplu fac niște lucruri, dacă le fac și pe alea și, în general, le fac prost, n-o să meargă nici cultura bine… n-o să putem vorbi despre un fenomen cultural. Noi, cei din acest domeniu să zicem, fiecare își face treaba lui, ideea e cum este ea primită… ce să mai discutăm, când se împart bugetele se amintește vreodată de cultură?! Se rostește acest cuvânt? Nu, el nu e amintit niciodată, contează cu totul alte lucruri: apărarea, securitatea, nu știu ce Dumnezeu, care sunt importante și alea, dar despre cultură nu se spune niciodată nimic. Sănătatea, evident, e importantă, dar despre cultură nici măcar nu se amintește. Nu există această discuție. Nu avem niciun om bătăios acolo care să zică „alo! Eu conduc acest minister! Păi, ce facem, pe mine nu mă bagă nimeni în seamă?”. Așa că scapă cine poate. Se descurcă fiecare cum poate. Slavă domnului că ne descurcăm… dar e un cerc restrâns, e o nișă. Cultura a ajuns o nișă. O super nișă!

Tatăl dumneavoastră a fost arestat politic. Ați povestit în mai multe rânduri că acest lucru v-a înfuriat și nu v-a dat voie să vă lăsați pradă fricii, prin exemplul pe care vi l-a dat tatăl dvs., care nu a abdicat niciodată de la principiile sale. Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ați învățat de la tatăl dvs.?

Multe… tata a fost prietenul meu cel mai bun, în același timp foarte sever. Avea niște lucruri peste care nu putea să treacă niciodată și ele mi-au rămas. Tata m-a învățat disciplina la locul de muncă (râde). E aiurea cum sună, dar dovada este că eu în viața mea particulară sunt extrem de dezordonată și împrăștiată, nu știu absolut nimic — unde-mi sunt actele, unde-mi sunt obiectele, deci e un coșmar — dar la teatru sunt model de ordine. Suntem două persoane diferite, actorul și omul nu au absolut nicio legătură unul cu altul. Tatăl meu era un om extrem de talentat, tatăl meu era un om extrem de curios — lucruri pe care le-am moștenit. M-a învățat, mi le-am însușit, dar cred că mi le-a și transmis genetic. Tatăl meu avea o carismă extraordinară, atrăgea atenția pe oriunde intra. Nu abdica de la principiile lui și eu am văzut asta, nu știu cât m-a învățat „tu să nu abdici de la principiile tale!”, dar prin exemplul lui și pentru că eu îl adoram și sorbeam absolut tot ce făcea, am învățat și eu niște lucruri de la el. Din păcate, i-am moștenit și temperamentul vulcanic (râde) care nu face bine la sănătate, dar clar este modelul meu tata. 

Ați devenit mamă înainte să fiți soție într-o societate românească destul de obtuză, ați spus că în viața personală aveți nevoie de libertate deplină… în viața profesională, pe platou sau pe scenă, aveți nevoie de aceeași libertate sau preferați să fiți ghidată? Sunteți un actor cu care se lucrează ușor?

Da, nu se lucrează greu cu mine, sunt ascultătoare, asta vorbeam și acum la masterclass, trebuie să fie un aberant ieșit din comun în fața mea ca să mă enervez. Altminteri, caut să ascult, pentru că așa am învățat. V-am zis, eu sunt eterna studentă, eu am rămas cu mentalitate de student. Sunt ascultătoare și am învățat de la Olga Tudorache că e foarte simplu să faci ce vrei pe scenă cum simți tu, cum te simți tu bine. E greu să faci cu talent ceea ce spune altul, un text al altuia, ceea ce te îndrumă altul, un regizor, nu tu… și să ți le asumi și să le faci cu talent. Eu am înțeles lucrul ăsta și, de obicei, în profesie mie-mi place să-mi fie greu, nu ușor. Știu când e ușor și zic ah, asta e clar, asta iese, dar când e greu îmi place mult, îmi place să mă chinui, îmi place să nu dorm nopțile, îmi place să mă frământ, îmi place să am emoții și am din ce în ce mai multe emoții, probabil că lucrul ăsta vine cu vârsta, cred. Înainte nu aveam aproape deloc și acum am foarte mari emoții, dar e o stare bună, e o stare creativă, e o stare de concentrare. Da, prefer să mă chinui decât să-mi fie ușor. 

Un rol nu trebuie să fie perfect ca să fie fascinant. Ce fascinează publicul?

Asumarea. E un cuvânt așa de perimat în ultima vreme, dar când îți asumi personajul, omul pe care-l joci, indiferent că uneori mai greșești, faptul că ți l-ai asumat întru totul și că tu te identifici cu el pentru două ore, trei ore asta se vede și se simte. Vorbeam și cu copiii ăștia că pe scenă se vede absolut tot, ești sub lupă. Nu ai cum să te ascunzi, nu ai cum să pari altceva decât ești. Pe cameră poți să trișezi, pe scenă nu. E un organism atât de viu, că n-ai cum să îl manevrezi tu în altă direcție. Trebuie să fii, nu să te prefaci că. 

Perioada pandemiei ne-a adus experiența teatrului online. Ați spus că vă place teatrul cu oameni. Contează publicul pentru reușita unui spectacol?

Absolut, sută la sută. Este parte din spectacol, este un alt personaj foarte important. Și am mai spus asta: există seri cu public talentat și seri cu public netalentat. Și asta influențează și jocul actorilor. Joci într-un anume fel când simți vibrația aia din sală, chiar dacă nu e de râs, dar simți… chiar și tăcerea se instalează altfel când publicul este bun și altfel e tăcerea aia de la un public fără reacție. Simți plictiseala. Se simte orice. Și el simte de pe scenă absolut orice, și noi simțim din sală absolut orice. Nu se poate fără public. Teatrul e viu, teatrul e atunci, se întâmplă atunci, o singură dată. 

Plecați foarte des în turnee cu spectacole de teatru. Cum este publicul din provincie comparativ cu cel din București?

Da, e mult mai dornic să primească pentru că vin rar trupe prin provincie. E mai receptiv, e mai însetat de teatru. Publicul din București e mai obișnuit. Nu că n-ar fi bun, dar e mai obișnuit. Reacțiile publicului din provincie sunt mult mai copilăroase așa… mai…

Ingenue.

Da. 

Știu că actorii dumneavoastră preferați sunt Anthony Quinn și Al Pacino. Care sunt filmele dvs. preferate?

Zorba Grecu este filmul care mă ajută de multe ori în viață. Nu că-l revăd des, dar îl știu foarte bine, că l-am văzut de multe ori și-mi amintesc de multe ori când e greu de reacțiile, de atitudinea lui Zorba. E un film motivațional dacă vreți, că tot e la modă treaba asta. Îmi place Parfum de femeie, îmi place tot ce face Al Pacino. A mai făcut și prostii câteodată, dar îmi plac și prostiile alea. 

Am fost tentată, dar nu o pot ignora pe Flăcărica, personajul care v-a făcut celebră și pe care dumneavoastră ați spus de foarte multe ori că o iubiți enorm. Acum lucrurile sunt mai relaxate din acest punct de vedere, dar la acel moment, breasla actorilor era destul de reticentă la acest gen de producții, considerându-le facile. Nu v-a fost teamă că o telenovelă exotică cum a fost Inimă de țigan sau Regina vă va atrage critici?

Dar nu mi-e teamă de critici. Și foarte bine, să existe critici. S-a întâmplat, cum să nu, au fost colegi care au zis „hai, mă, se poate să te duci…” și am zis bine. Și iar spun a nu știu câta oară: Oana Pellea a avut o replică extraordinară, a fost întrebată în nu știu ce interviu „dar ce părere aveți de actorii care joacă în telenovele?” și ea a zis da cine vreți să joace în telenovele, inginerii? Excepțională. Dacă o faci cu credință… eu nu știu cum e să joci într-un fel în telenovelă și în alt fel într-un spectacol de teatru. Iar treaba asta că un spectacol de teatru este neapărat și obligatoriu o operă de artă, iar o telenovelă e o chestie așa… ușurică, nu e adevărat! Am văzut o grămadă de spectacole de teatru proaste și foarte multe telenovele excepționale. Mai ales cele braziliene.

Mai ales Inimă de țigan!

Mă rog, nu vorbeam de noi acuma, că eu sunt implicată în aia, dar noi am pus tot sufletul, ne-a plăcut la nebunie. Și iertați-mă, dar au fost Gigi Dinică, Marinuș Moraru, Florina Cercel, Florin Zamfirescu, Dorel Vișan, Besoiu a fost la un moment dat, adică… cârcotași! De-aia nu mă interesează. 

Ce ați învățat de la Flăcărica?

De la Flăcărica nu neapărat am învățat, am exersat libertatea de a fi cum vreau eu. Pentru că nu poți în viața de zi cu zi să faci ce-ți vine. Asta e. Oricât de liber te-ai simți, totuși nu poți să dai pumni în gură că na… eu aici am putut! Și a fost o terapie efectiv. De la un moment dat, când am prins personajul, că l-am prins greu… din momentul în care l-am prins, chiar mi-am putut permite să fac orice și stând 12 ore uneori pe platou, poate și mai mult că pe vremea aia nu era cu sindicat, stăteam până terminam. Având 12 ore pe zi această libertate de a reacționa, de a vorbi cum vreau, de a țipa cât vreau eu să țip, de a râde cât vreau eu să râd și așa mai departe, asta a fost… a fost un moment în care le-am făcut pe toate. Am făcut orice se putea face și am zis domne, din clipa asta poate să vină oricine să-mi ceară orice, că eu fac! Adică nu mă mai tem. Flacăra mi-a alungat teama. Emoția îți dă și o anumită teamă în meseria asta. Teamă de rateu, de penibil, iar asta mi-a șters orice teamă de orice. Asta nu înseamnă că fac bine ce fac, dar nu mai am teama. 

Iar ați anticipat întrebarea. Are meseria pe care o practicați rol terapeutic pentru dumneavoastră?

Oh da… da! E o meserie care te salvează în multe situații. Chiar vorbeam cu o prietenă zilele trecute, când a murit Sinéad O’Connor. Și mă gândeam așa, luând ca exemplu niște vieți de nume mari… ce vieți chinuite au avut, ce preț a costat celebritatea pentru unii oameni: Tina Turner… în fine, nu mai vreau să spun lucruri din astea groaznice. Dacă nu aveau această extraordinară meserie de a dărui publicului talentul pe care li l-a dat Dumnezeu, cum ar fi fost…?! Ce drame… dacă iei la rând și colegi de-ai mei, și actori mari de la Hollywood, te uiți în biografia lor și vezi niște copii speriați, niște frustrări acolo îngrozitoare și ei au ajuns cine au ajuns și sunt acum cine sunt pentru că au ales această meserie sau meseria asta i-a ales pe ei și i-a salvat! Da, e o minune… 

Sunteți împlinită din punct de vedere profesional?

Sunt foarte mulțumită… în sensul că eu n-am avut niciodată dorințe de-astea să ajung la Hollywood. Am făcut ce mi-a plăcut mie să fac, nu am făcut compromisuri și dacă poate am făcut, au fost foarte mici, minore, nici nu le-aș încadra la compromisuri. Nu am fost nevoită, nu mi s-a cerut, am avut noroc din punctul ăsta de vedere. Am avut noroc că am jucat, am avut noroc că am întâlnit oameni care mi-au oferit șanse și eu am profitat de ele, am lucrat cu actori extraordinari de la care am avut ce învăța, am avut cei mai fantastici profesori care pot exista vreodată, nu numai profesoara mea, dar în școală… noi am avut Cotescu rector, Amza Pellea profesor, Petrică Gheorghiu profesor, Olga Tudorache, Sanda Manu… cum să spun, te uitai la oamenii ăștia… numai trecând pe hol învățai de la ei. Numai respirându-le parfumul învățai de la ei. Și cum să te porți, și cum să joci, că ne duceam la teatru și-i vedeam… cum vorbeau… noi învățam tot timpul de la ei, astea sunt niște întâlniri care pe mine m-au ajutat în viață și da, consider că am avut noroc și nu sunt mulțumită, sunt recunoscătoare pentru toate aceste întâlniri! 

Ce este pentru dumneavoastră teatrul?

O șansă. O șansă să rămân tânără pe dinăuntru tot timpul. Să mă joc tot timpul. 

Foto: Darius Geambazu

CITEȘTE ȘI

Despre operă azi cu soprana Adela Zaharia

Conversația cu Adela Zaharia e o dorință veche, dar imboldul care a făcut-o posibilă a fost Rigoletto din decembrie de la Teatro Real din Madrid, unde a cântat alături de Ludovic Tézier. A urmat o serie de opt reprezentații Traviata (sold-out și cu standing ovation) la Opera din Amsterdam, în compania lui Bogdan Volkov, Liparit Avetysian și George Petean. Nu

Citește mai mult »

Interviu Eva Garet după debutul cu Filarmonica George Enescu

Pe 7 și 8 decembrie, Orchestra Filarmonicii George Enescu împreună cu Christian Badea a propus un final basmic pentru anul aniversar Rahmaninov: Concertul Nr. 2, în do minor, pentru pian și orchestră, Op. 18 cu Eva Garet în rol solistic. Din program a mai făcut parte și Simfonia de tinerețe nr. 1, în re minor, scrisă în 1895 de George

Citește mai mult »
Mai multe texte
RUBRICI: