Revista Tomis

revistă de cultură

Costel STANCU

Facebook
Twitter
WhatsApp

***

Cu mâinile goale m-am înfățișat tatălui tău să te cer
să îmi fii mireasă. Tatăl tău m-a alungat cu pietre
ca pe un lepros. Am și acum tăietura din frunte –
o vreme m-am lăudat că e urma unei gheare de leu.
Cu o capră și un urcior cu vin am venit la tatăl tău
să te cer să îmi fii mireasă. Să te duc în casa mea,
unde miroase a pământ și dragostea e de bună voie.
Tatăl tău a râs: cu atât de puține daruri, poți avea,
cel mult, o agrafă din părul ei! Am stăruit.
Frații tăi au scos cuțitele din teci. Am fugit,
speriat, să-mi înmulțesc vinul și caprele.
Cu zece capre și un butoi cu vin m-am întors
la tatăl tău, să te cer să îmi fii mireasă. Să trăim
în casa și curtea mea, unde miroase a var, iarbă
fragedă și dragostea e neatinsă de pofte străine.
Tatăl tău a ridicat o sprânceană: cu asemenea daruri,
ai câștigat doar privilegiul de a o privi în ochi. Atât!
Voiam să îți ating mâneca. Frații tăi au strâns plăselele.
Am plâns tot drumul înapoi. Cu o sută de capre și
zece butoaie cu vin te voi lua de la tatăl tău!
Zadarnic, nimic nu sporea. Dimpotrivă. Într-o zi,
am dat foc casei, am vărsat vinul, am înjunghiat
caprele și am plecat pe mare. Avea culoarea
ochilor tăi, nu și liniștea lor. Degeaba îmi doream
moartea, scăpam mereu viu din naufragii, lupte
cu pirații, boli, chiar și din brațele reci ale altor femei.
La cântecul sirenelor, eram singurul nelegat de catarg.
După un timp, am coborât pe mal. Atât de bogat încât
am cumpărat toate cirezile de capre și pivnițele cu vin
din ținutul acela. Am vărsat vinul, am înjunghiat caprele.
Mergeți cu mâinile goale la tații iubitelor voastre,
să le cereți de mirese! am urlat.
Altfel veți fi nefericiți tot restul vieții.

***

Poeții, ah, poeții! Când s-au întors în cetate? Te-ai săturat
de ei, sunt peste tot. Vii și morți. Dar, întotdeauna, nemuritori.
Nemuritori și reci. Stai în cârciumă, bei un pahar, îți asculți
vioara neliniștii sufletești când, deodată, se apucă unul
să recite despre steaua singurătății. Dracu să-l ia,
parcă îți știe amărăciunile! Te ridici și pleci, nimerești pe
o stradă cu nume de poet. (Nu ai înțeles niciodată de ce
străzile nu sunt botezate și cu nume de cititori). Tocmai
când credeai că ai scăpat – postmodernismul mă-sii de ghinion! –
se apropie de tine un ins cu barbă, plete, caiet sub braț,
talent în stare latentă și îți cere o țigară, șoptindu-ți
conspirativ: sunt poet, deci exist. Îi dai, amintindu-ți că un
confrate de-al său visa să aibă o tutungerie la malul mării.
Cumva și un chibrit? te întreabă maestrul. În clipa aceea
îți imaginezi cum ar fi să-i aduni pe toți poeții din lume
la un loc, într-un han departe, să le dai, pe cheltuiala ta,
tot ce poftesc. Apoi, spre dimineață, să pui foc
hanului, cu ei înăuntru. Să se purifice prin ardere.

***

A venit un străin și a deschis cuștile vânzătorilor
de porumbei, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani.
Casa mea nu e peșteră pentru tâlhari, a strigat el.
Urmați-mă, vă voi duce în locul unde nimeni nu vinde,
nimeni nu cumpără, vom trece o vamă fără vameși,
o apă fără pod, o literă fără contur. Eu mă plimbam
– întâmplător? – pe acolo, în ziua aceea cu miros
de praf moale. Mă hrăneam cu bucăți de pâine înmuiate
în vin alb, mă credeam părăsit. Lăsați porțile deschise,
a cerut străinul, zadarnic le ferecați! A trecut ea, cămila,
prin urechile acului, cum ați putea opri Cuvântul?
Apropiați-vă, se va găsi o mână întinsă pentru fiecare.
De azi înainte, cuțitul va dormi în teacă, biciul va mângâia.
Împăratul va cere și va primi, cu umilință, iertarea supușilor
săi. Râdeam ca de un nebun! Străinul s-a apropiat, m-a atins,
râsul meu a intrat într-o turmă de porci. Atunci am început
să alerg pe străzi. Speriat, dar fericit. O pisică neagră
care descoperă, abia în a noua ei viață, că nu se
poate ascunde, la nesfârșit, în puzzle-ul nopții.

***

lui Marian Apostol, înainte de plecarea
noastră pe un drum mult visat.

Înainte de a pleca la drum, iartă-ți dușmanii. Lasă-le
cheia casei tale, să se adăpostească în ea atunci
când vor fi hăituiți de dușmanii lor. Dezleagă-ți iubita
de jurămintele ei. Să fie ca aerul, să o poată respira
orice bărbat. Paște-ți calul pe o pajiște cu ierburi
fermecate, împerechează-l cu o pasăre. Înainte de
a pleca la drum, îmblânzește șarpele care te-a mușcat
în copilărie, fă din el flaut și ia-l cu tine. Te vei opri,
din loc în loc, pe câte o piatră, să îți cânți, pe note închipuite,
înstrăinarea. Înainte de a pleca la drum, întoarce capul
încă o dată să vezi cum cele lăsate în urmă
și-au găsit deja alt stăpân. Fii iertător cu ele, se tem
să moară singure. Înainte de a pleca la drum, visează-l!

***

I-a ajuns blestemul pe fiii tăi, omule!
Le-ai lăsat țarcurile pline cu vite grase,
stupii ticsiți cu miere, fântânile limpezi.
Neveste le-ai adus, fiecăruia pe măsură.
Ai poruncit să apere toate acestea și să le înmulțească.
Nu te-au ascultat și au pierdut totul. Apoi au început
să râvnească unul la sărăcia celuilalt. I-ai învățat
să se iubească, uitând că acolo unde e dragoste,
e și război. Te-ai ferit să le arăți unde s-a vărsat
fierea pământului, dar ei au găsit-o singuri și
și-au înmuiat în ea vârful limbii. Pe nesimțite,
țarcurile s-au umplut cu animale sălbatice,
stupii cu ceară, fântânile cu broaște. Femeile lor,
în loc să semene în grădini, s-au reînfrățit cu șerpii.
Nu s-au mai arătat nici soarele, nici luna, parcă
ziua și noaptea deveniseră dintr-odată sterpe.
Ce poți face, omule? Doar să aștepți și să speri că,
încă din leagăne, fiii fiilor tăi se vor dușmăni
de moarte. Unde nu e război, nu e nici dragoste.

DE ACELAȘI AUTOR
citește și
RUBRICI: