Am din ce în ce mai mult o față lovită de zid

Dincolo sunt gropi de gunoi, latrine, mlaștini, băltoace,
Ale celor pe care-i știm.
Creierul bătrân geme pentru că știe că geme peste înălțimi, profunzimi.
Mădularul negru întipărit în amintire, până la sânge,
Caută ceva.
Bălegar.
Umple gurile crăpate pe care cei vii le sărută râzând. Nici nu știi care ești tu.
După dezastre, tu zici mângâiere. Nimic glorios.
Sunt mulți suciți, libidinoși, care se mișcă rapid,
Sunt nevoiți să facă asta ca să scape.
Viața lor e mai plină de tensiune, de vitalitate. Sunt vii, multe revoluții.
Apoi am auzit că au murit.
I-am văzut și am tăcut.
Sunt poet. Am din ce în ce în ce mai mult o față lovită de zid.

Poem

În depărtare urlă câinii plini de întristare.
A mai trecut un an.
Au mai trecut doi. E întuneric.
Hai să intrăm,
Să ne spălăm pe mânuțe.

În Elveția nu a fost nicio revoluție. Doar pomeni

După o perioadă,
Inima îmi șoptește de la sine ce e bine și ce e rău.
Lăsă la o parte mădularul acela negru, încrustat până la sânge, în memorie.
Uită dictatorul,
Președintele ales, căsăpit și el! Am fost mândru de el. De ce nu i-am spus.
În tăcere asta e ceva. Crește ceva sfios. Sfioși, nici făptași, nici victime nu vor să-mi vorbească.
În tinerețe eram tăcut. Criminal.
Printre noi, nume de morți, izmene, chiloți, casa, lumea, în propria ei nebunie. Unul cu picioare subțiri
Se dădea șmecher, intelectual,
Un prof.
Kafka, Joyce, Proust. Hemingway e uitat bineînțeles. Faulkner, alt bețiv, care nu se lăsa expus.
Am în memorie toate numele, de-acuma sunt pregătit să scriu.
Cuvintele-s mai puternice în descrieri decât în realitate.
Fantezia e ultima. Ceva mai încolo un pisuar. Un bar. Întâmplător,
Unul pune ochii pe cea mai bună fată,
Iar.
Stiți,
Sunt îndrăgostit de lumea plină de femei frumoase, de bărbați puternici,
De stângăcia lor, de privirile triste ale celor vinovați.
Nevasta,
Destul de înăltuță, cu o voce pe care o recunosc în minte ușor,
Îmi spune același scenariu familiar și trist.
Sunt o stafie în urma ei.

*

Însă
E plăcut să-l ascult pe Bukowski, să vorbească despre erorile lui.
Să ai așa pe unul care-ți mai ia din povară.
Din când în când scriu și eu. Despre vremuri în care trăiesc. Pun
Întrebări,
De parcă m-așa afla pe budă. E macho.
El
Vorbește de sex, de cai, de femei, de spitale. Bea bere singur,
Fericiții lui milionari obezi, cu trabucuri, în gurile lor strâmbe,
Nu știu cum să-l ia. Sunt americani.
Sunt niște proști,
Lasă-mă în pace,
Lasă-mă în pace, îl aud cum se încarcă,
Bukowski e bătrân, Ginsberg, pe care-i gelos, mort și el, încă un bârfitor. Fac bani din asta.
Însă
Unul cu picioare subțiri,
Numai bun, zen, are grăsimea indiană, ține cursuri pentru studente,
Pune ochii pe cea mai bună , nu vrea să o aducă în pat. O gâdilă cu mustața. O face să-l urască.
Ca în Elveția.
În Elveția nu a fost nicio revoluție. Doar pomeni.

Dar o singură casă am

O ghețărie din venă,
(Există o mulțime de lucruri reci, crude,
Pe fundul retinei, înainte de explozie.
Rămân uitate,
Lipite sub praf și fire lungi de lună,
Ca de năluca sticlei). Copaci,
În care se ascund întâmplător cei slabi și chinuiți de-a binelea.
O broască râioasă cât un cadran solar ce bate,
Ca să fie aruncat. Ca să aprind un chibrit.
Ca să dau foc. Dar mă abțin. Și bine fac.
Apuc de picioare un mort,
Și-l trag afară la aer. Apoi cobor.
Și dacă mă întreb ce înseamnă cuvântul adevăr,
Fără să găsesc urme de flegmă, de sânge,
Pe uși, pe scări, pe pereți, pe cărare,
(Murdărie necesară care să mă trezească.
Ură, de fapt.
Ura mă va mânca blând ca pe un bătrân cucernic),
Am să o iau înainte. Nu mai ascult tăcerea.
Să merg ajutat de-o bătrânețe agilă,
Unde nu am fost niciodată,
Și să rămân acolo. Acela mi-ar fi locul.
Dar o singură casă am.

Melancolie

La mine în sat sunt avioane,
Aeropurtate ce aterizează periculos în lan,
Ace și baloane ce aterizează pe molecule umflate.
Umflate de dorințe pe care și le satisfac în van.
Zborurile astea sunt dirijate de un singur supraviețuitor.
Regleur.
Viitorul, harul, paza cerească, peștera de aur a celor bogați,
Doamne,
Vin de departe ca să ne șicaneze iar.
Surpriza,
Copii care nu sunt panicați.
Castele peste castele luminate în pietre de sub pavaj.
Nu pot spune cât de tragic suntem izolați.
Persoane severe, pentru care toate sunt cunoscute,
Au un mic avans.
O singură cioară veghează,
Un singur șoarece de câmp,
Nu există nici un erou.
Un singur gândac cu creasta moale în gură cu ochii gălbui întins pe o scândură,
Lângă un cimitir.
E un joc.
Nu vă pricepeți încă la arta asta de-a povesti cu amănunte despre ceea ce ne temem,
Mai mult.
Și nu spunem nimic.