Revista Tomis

O conversație despre balet cu Ross Freddie Ray

Absolvent al Școlii Regale de Balet din Londra, Ross Freddie Ray a ajuns în România în 2014, odată cu valul de dansatori adus de venirea lui Johan Kobborg la conducerea Baletului ONB. În 2017, după doar trei sezoane, a renunțat la scenă pentru a se focusa pe o carieră în domeniul coregrafic. Despre această tranziție ne-a povestit chiar el mai candid decât aș putea face-o eu.

În decembrie 2019 a avut loc premiera primului său balet integral, Little Red and The Wolf, într-o serie de 5 spectacole cu casă închisă la Zaryadye Concert Hall în Moscova, frenezie pe care am urmărit-o îndeaproape, pentru că a coincis cu perioada studiilor mele acolo. Distribuția i-a inclus pe Sergei Polunin și Johan Kobborg, costumele și muzica au fost create special pentru noua coregrafie, spectaculos nu ușor realizabil, mai ales parteneriatul coregraf-compozitor, o practică străveche destul de greu (și din ce în ce mai rar) materializabilă în zilele noastre.

Poate cea mai pregnantă caracteristică a stilului său coregrafic este viziunea cinematografică — afinitatea pentru baletele narative, pe care le derulează ca pe niște secvențe cinematografice, fără intervale, cu o durată de preponderent 90 minute, metodă care ar putea fi folosită și pentru revizuirea repertoriului clasic. Evident, nu fac referire la simpla înregistrare în format DVD a unui spectacol live, ci la regândirea baletelor clasice în viziune cinematografică, cam ce a făcut Jean-Pierre Ponnelle cu filmul Rigoletto din 1982 și cu alte titluri din repertoriul operatic. Baletele canonice, imperiale nu au avut parte (încă) de acest alint, ar fi nimerit și chiar necesar ca aceste producții grand să fie puse sub o lupă coregrafică nouă sau, mai bine spus, mai actualizată din punct de vedere conceptual și turnate apoi în acest tip de format. (Ross, o idee de perspectivă.)

Pretextul discuției noastre este „Consumed. Despre zbucium și regăsire”, cel mai nou proiect semnat Ross Freddie Ray în colaborare cu Ars Gratia Regalia, un scurtmetraj coregrafic care ne-o aduce în prim-plan pe Francesca Velicu, solistă a English National Ballet și „unul dintre cele mai bune exporturi ale baletului românesc pe scenele internaționale”. Consumed a fost lansat pe 15 mai, la începutul Săptămânii Sănătății Mintale (Mental Health Awareness Week), care anul acesta se desfășoară între 15-21 mai, pe tema anxietății. Această inițiativă la nivel internațional își propune să crească gradul de conștientizare cu privire la importanța sănătății mintale, ne încurajează să vorbim despre toate aspectele acesteia, să împărtășim experiențe personale și, cel mai important, subliniază nevoia de acțiune.

Scena românească a devenit un teritoriu foarte incert pentru viitorul baletului, o artă a ordinii, a ierarhiei, a rigorii, a tradiției. În lipsa acestora, baletul își pierde identitatea, fiind redus la un simplu refugiu emoțional de cele mai multe ori nu foarte reușit, cu consecința dezastruoasă de a nu mai reprezenta o prioritate pe ordinea de zi a agendei culturale a societății. Și-a epuizat arta baletului posibilitățile de acțiune? Mai poate avea baletul forță profetică pentru curente artistice viitoare? Pentru a putea fi conservat și transmis mai departe, baletul trebuie iubit, înțeles (!), valorizat și prețuit, condiții sine qua non pentru resuscitarea dimensiunilor științifice și spirituale ale acestuia. Mai mult decât atât, menținerea canoanelor clasice la cel mai înalt nivel e fundamentală, dar nu de ajuns pentru perpetuarea artei baletului. E necesară adaptarea permanentă la nevoile artistice curente și, pe cât posibil, anticiparea celor viitoare. Tradiția nealterată a dansului clasic pe termen lung va educa publicul larg, pe când forța vizionară va facilita raportarea acestuia la această formă de artă, interdependență prin care evoluția si relevanța baletului sunt, astfel, asigurate.

Într-o perioadă nu tocmai strălucitoare pentru baletul românesc, facem cunoștință cu un suflu coregrafic nou. Am vorbit cu Ross despre importanța și relevanța baletului clasic în zilele noastre, ce presupune adaptarea canoanelor la sensibilitățile moderne, ce presupune lucrul cu mintea și cu corpul uman, situația artistică din România și alte detalii mai mult sau mai puțin tehnice. Despre artă, cu subtilitățile și calamitățile ei.

Ce ar trebui să știm despre Consumed?

Proiectul Consumed s-a născut în perioada covid, într-o noapte în care mă simțeam destul de abătut, mă confrunt cu episoade depresive destul de întunecate și acea săptămână a fost deosebit de dificilă. Stăteam pe balcon privind în gol spre un șantier în lucru, cu sticla de vin pe terminate și cu căștile în urechi, ascultând playlistul obișnuit, Leonard Cohen sau Johnny Cash, la finalul căruia Spotify a început să ruleze piese la întâmplare. Ceva s-a întâmplat când a început Amazing grace, nu sunt neapărat o persoană religioasă, dar aș minți dacă mi-aș nega trăirile din acel moment, un fel de sentiment înălțător m-a cuprins și mi-a ascuțit simțurile. Prizonier timp de câteva zile al acestei stări de apatie, nu am reușit să-mi scot din minte cântecul, așa că am decis să încerc să transform acest consum emoțional într-un produs artistic. Așa a apărut Consumed.

Am urmărit etapele suferinței, începând cu momentul pierderii până la momentul de triumf, de depășire a stării de vulnerabilitate. Am vrut să arăt că durerea și furia resimțite în astfel de momente pot fi combătute prin speranță. Consumed, titlul proiectului, semnifică tocmai faptul că deseori putem fi consumați de propria noastră minte — o stare devastatoare, asemănătoare cu înecul, cu lipsa de suflu. În aceste momente critice, ne aflăm în fața unei alegeri, aceea de a ne ridica și de a merge mai departe sau de a permite această consumare de sine. Prin acest proiect, am vrut să ilustrez faptul că decizia de a lupta este întotdeauna cea corectă, cea necesară, chiar dacă versiunea noastră din final nu va mai fi aceeași. Poartă-ți cicatricile, nu-ți ignora rănile, dar mergi mai departe.

Pentru setting am ales o metaforă evidentă. Peisajele din România oferă o frumusețe vastă, dar în anumite momente pot fi înspăimântătoare, exact ce am vrut să captăm în cele patru locații: în apropierea lacului, unde protagonista își imaginează consecințele unei eventuale renunțări; sub apă, pentru demonstrarea viziunilor respective; pădurea cu piscuri înzăpezite, simbolizând procesul anevoios la care este supusă și, în final, în zăpadă pe vârful dealului, un peisaj splendid, dar cu condiții dure pentru dans, o personificare a puterii conferite de capătul călătoriei. Acea putere care îți garantează că nimic nu te mai poate afecta la aceeași intensitate de acum încolo.

Am contactat-o pe colega și buna mea prietenă, Oana Ivan, pentru a-i cere părerea în legătură cu acest posibil proiect. După ce am decis începerea procesului de creație, am vorbit cu regizorul Bogdan Daragiu. Bogdan e primul nume la care mă gândesc atunci când am idei de clipuri, datorită geniului său din spatele camerei și a generozității lui de pe platoul de filmare. Sunt foarte norocos că acceptă întotdeauna să colaboreze cu mine. A fost minunat să aflu că Amazing grace e unul dintre cântecele lui preferate, iar de acolo lucrurile au început să curgă natural.

Din păcate, la scurt timp Rusia a invadat Ukraina, eveniment care a destabilizat o bună parte a activității mele, iar acest proiect a fost amânat timp de aproape 18 luni, perioadă în care nu am renunțat la idee, știam că trebuie să găsim o cale prin care s-o punem în aplicare, chiar dacă contextul a suferit modificări.

Pe repede înainte 18 luni după, brandul Ars Gratia Regalia a adoptat cu generozitate proiectul și a aplicat la Administrația Fondului Cultural Național pentru finanțare, aplicație care s-a finalizat cu succes. M-am simțit profund recunoscător față de AGR și AFCN pentru că ne-au dăruit uneltele necesare pentru creație, momentul în care conceptele tale sunt preluate cu încredere de ceilalți este unul cu adevărat special.

După luni de organizare, ședințe și repetiții online, am mers cu toată echipa în munții Bucegi pentru a încerca să creăm ceva deosebit.

Trebuie să îi mulțumesc în mod special Francescăi Velicu, nu mulți dansatori ar accepta provocarea de a dansa în condiții neprielnice. A fost prima ei experiență de acest gen și a făcut față cu brio. Înainte să filmăm în noroi, secvență care trebuia trasă dintr-o singură dublă, s-a întors spre noi și ne-a rugat să ne dăm puțin mai în spate pentru a-i lăsa mai mult spațiu. Camera a început să filmeze, iar Francesca… nu știu cum aș putea să explic mai bine altfel decât că a fost transcendentală. La finalul scenei, toți cei de pe set ne uitam la ea cu gurile căscate, iar ea ne-a întrebat nervoasă „de ce se holbează toți? Am făcut ceva greșit?”. A fost un moment ingenuu care dovedește cât de talentată e Francesca. Un artist român atât de tânăr și deja unul dintre cele mai bune exporturi ale baletului românesc pe scenele internaționale.

Să reflectăm asupra semnificației baletului — ce ar trebui sau ar putea să semnifice baletul astăzi?

Nu consider că sunt o autoritate care se poate pronunța asupra a ce ar trebui să însemne baletul. Pot spune că baletul este arta frumosului, a disciplinei, a pasiunii. Necesită multă dedicare și sacrificiu de la cei care își doresc să o stăpânească și multă răbdare și dragoste de la cei care își doresc să o experimenteze. Eu încerc să creez momente de abandon complet în lucrările mele. Îmi place să spun povești, îmi place să urmăresc balete care spun povești, pentru mine experiența asta e mult mai interesantă față de mișcarea lipsită de narațiune. Sunt convins că arta baletului reprezintă unul dintre cele mai puternice medii de inspirație și nimic nu confirmă asta mai bine decât imaginea copiilor care urmăresc Spărgătorul de nuci la Royal Opera House. Fascinația lor la apariția bradului de Crăciun sau la trucurile de magie ale lui Drosselmeyer e un moment de o emoție specială. Baletul a dat vieții mele sens, fără el aș fi pierdut și asta e valabil pentru majoritatea colegilor mei. Așadar, pentru mine, semnificația baletului este să inspire.

Pe de altă parte, industria baletului e capabilă de conotații mult mai negative. Bullying-ul, manipularea în scopuri sexuale, corupția și abuzurile care se petrec în culise, acolo unde ochii publicului nu pot ajunge, reprezintă probleme majore, urgente care necesită atenție deosebită. E foarte importantă diferențierea clară dintre balet ca formă de artă și baletul ca industrie, pentru că una o poate distruge pe cealaltă în ochii multora.

Se produce încă artă vitală în lumea baletului clasic? Este canonul clasic încă relevant pentru tine și cum consideri că trebuie tradus sensibilităților moderne?

Da, se produce încă artă vitală în lumea baletului clasic, dar e adevărat că aceasta se și degradează de la sezon la sezon. Producțiile grandioase clasice necesită bugete mari, fonduri de care multe instituții culturale nu dispun sau dacă dispun, sunt gestionate de management prost. În plus, există foarte puțini coregrafi care au expertiza și pasiunea necesare pentru construirea unei producții clasice de succes. În momentul ăsta, îmi vin în minte doar trei nume, poate patru. Riscul financiar este unul imens, fiind de multe ori înlocuit cu alternative mai ieftine, care duc la producții clasice slabe sau spectacole neoclasice mai mici.

Vânzările de bilete arată că majoritatea publicului e încă atrasă mai mult de producțiile clasice în detrimentul celor neoclasice, însă e greșit să ne complacem în această informație. Baletele clasice reprezintă moștenirea culturală, fundamentul artei noastre și trebuie conservate la cel mai înalt nivel, mai ales în cadrul operelor de stat. Crearea unei versiuni slabe de Lacul lebedelor va avea numai efecte negative asupra publicului pe termen lung, chiar dacă la început numele va vinde bilete.

Canonul clasic este extrem de important pentru mine, mi-ar plăcea să revizuiesc balete ca Bayadera, Corsarul, Lacul lebedelor, dar adevărul e că nu consider că mă aflu încă în acel punct al carierei mele în care aș putea să le pun pe deplin în valoare. Am, însă, câteva idei cool (zâmbește), poate într-o bună zi.

Cum începi procesul de creație? Te raportezi mai mult la narațiune sau la coregrafie? Joacă literatura un rol important în activitatea ta? Ai o carte preferată care ar putea sta la baza unui spectacol nou? Te gândești și la posibilitatea unui balet lipsit de intrigă?

Procesul meu probabil nu e la fel de interesant ca cel al altor coregrafi. Inițial, plecam mereu de la muzică, dar în ultimii ani am schimbat focusul pe poveste pentru ca mai apoi să găsesc muzica potrivită.

Să coregrafiezi e extrem de dificil. Nu am avut niciodată șansa de a explora tehnici coregrafice pentru că toate lucrările mele au trebuit să fie gata într-un timp foarte scurt, din cauza bugetelor și a logisticii.

Cum spuneam, în momentul de față încep cu povestea. Textul trebuie să întrunească mai multe criterii ca să mă atragă, e important să aibă dimensiune psihologică, așa mă pot raporta la el foarte ușor. Umorul (satira), dar și teme ca iubirea sau moartea sunt de impact. După ce am găsit povestea, încep să construiesc moodboard-ul în jurul ei cu imagini, clipuri care mă ajută la crearea unei identități vizuale. Identitatea vizuală e definitorie pentru proces, deoarece sarcina coregrafului este și aceea de a-i convinge pe producători/regizori/sponsori că viziunea lui merită o șansă. De multe ori, coregrafii (aici mă includ și eu) nu reușesc să-și ducă proiectele la bun sfârșit tocmai din cauza unei comunicări precare. După prezentarea vizuală trec la muzică, alt ingredient cheie. Oricât de bun ar fi spectacolul în integralitatea lui, dacă muzica e de umplutură, publicul nu va rezona cu ea. Abia în acest punct începe cea mai complicată parte pentru mine, coregrafia propriu-zisă. De curând, am schimbat modul în care creez mișcarea, vechiul proces era aproape nefuncțional de complicat pentru toți cei din jurul meu. Am fost binecuvântat (sau blestemat) cu o minte și o memorie foarte vizuale, pe care le foloseam pentru a construi coregrafia de la zero. Pur și simplu stăteam singur ore în șir cu ochii închiși și vizualizam totul în capul meu, care funcționa asemănător cu un program de editare video: derulam, puneam pauză, reveneam asupra anumitor secvențe, cream multiple combinații pentru diferite secțiuni, ca să am mai multe opțiuni atunci când ajungeam în studio. Problema principală a acestei tehnici era revenirea la realitatea înconjurătoare, care nu avea loc natural și firesc după ce petreceam o perioadă de singurătate atât de intensă din punct de vedere creativ. Deseori, am fost perceput ca fiind nepoliticos sau ciufut. De fapt, eram doar ușor defazat, nu eram prezent.

O altă problemă era aceea că sfârșeam prin a crea combinații care arătau bine în capul meu, dar nu li se potriveau dansatorilor cu care lucram. De câteva luni, am decis să-mi schimb tehnica de lucru.

Acum îmi folosesc metoda vizualizării pentru a avea o bază coregrafică, pe care s-o dezvolt ulterior în studio împreună cu dansatorii. Funcționează mai bine din două motive: primul, evit să mai petrec perioade lungi închis în propria-mi minte, iar al doilea, calitatea mișcării este mai naturală, mai fluidă, devine firească. Chiar dacă nu pare, sunt un coregraf destul de tânăr, deci încă sunt în căutarea celei mai bune metode. Acum, că coregrafiez mult mai des, sper să-mi dezvolt și să-mi îmbunătățesc procesul de lucru.

Referitor la literatură, da, joacă un rol crucial în lucrările mele, am o listă întreagă de producții clasice bazate pe titluri celebre de care baletul încă nu s-a atins. Ți-aș da câteva exemple, dar mi-e teamă că cineva cu mai mulți sponsori mi-ar lua-o înainte (zâmbește).

Cum reușești să-ți menții mintea și corpul conectate? Ți se pare mai dificil să lucrezi cu mintea sau cu corpul uman?

Când dansam, de multe ori ceilalți mă făceau leneș pentru că nu terminam antrenamentul niciodată sau nu-l tratam cu seriozitate. De fapt, nu era lene, ci nesiguranță. Eram prea jenat să duc antrenamentul până la final, pentru că nu puteam face combinațiile la fel de bine ca ceilalți. Am putea merge înapoi în copilărie să încercăm să ne dăm seama de unde a pornit totul, dar adevărul e că cu cât mi se spunea mai des că sunt leneș, cu atât îmi păsa mai puțin de antrenament. Atitudinile negative, reproșurile m-au făcut nepăsător, m-au făcut să nu-mi doresc să mai lucrez, ceea ce probabil s-a și intenționat. Am renunțat să mai dansez după o carieră de trei ani, iar timp de doi ani nu am făcut nicio activitate fizică. Evident, m-am îngrășat și mi-am ieșit din formă. Abia acum un an sau doi am reînceput să am grijă de corpul meu. Să-mi folosesc și să-mi stimulez mintea mi s-a părut întotdeauna mai interesant, poate de aceea am fost mai atras de coregrafie. Sau poate că pur și simplu am preferat mereu să le spun altora ce să facă decât să-mi spună ei mie ce să fac.

Ce cauți la un dansator?

Voi răspunde în două maniere diferite, dansatori la care îmi place să mă uit și dansatori cu care îmi place să lucrez. Ca spectator, îmi plac dansatorii cu calități actoricești, nu mă refer la pantomima specifică anilor 1950, ci la actoria subtilă, elegantă. O privire plină de ură, micile ocheade aruncate cuiva pe care-l iubești, imperceptibila frecare a degetelor dintr-un pumn strâns care exprimă o furie reținută. Natalia Osipova în Giselle sau Alina Cojocaru în Marguerite și Armand sunt locuite de personajele lor până în punctul în care uiți în ce univers te afli. Îmi place dansatorul care are o textură a mișcării, dansatorul care flirtează cu muzica, dansatorii care te hipnotizează prin muzicalitatea lor. Îmi place dansatorul care e absorbit total de actul artistic și a cărui dragoste de scenă e atât de contagioasă că te face să te îndrăgostești de el.

Îmi place să lucrez cu dansatorii care au toate calitățile enumerate mai sus, dar sunt lipsiți de aroganță. Îmi place să lucrez cu dansatorul care ajunge în studio și tratează procesul cu bucurie și respect. Îmi place să lucrez cu dansatorul care își dorește să fie acolo.

Care a fost primul balet care a avut impact asupra ta?

Ghost dances de Christopher Bruce. Este în continuare unul dintre baletele mele preferate.

De ce ai renunțat la scenă? Povestește-ne despre tranziția spre management, viața din spatele scenei și anxietățile care apar odată cu această decizie.

Am renunțat la dans pentru că niciodată nu am considerat că fac bine ceea ce fac. Am avut mereu îndoieli în legătură cu prestațiile mele artistice, eram atât de nesigur înainte să urc pe scenă că mi se făcea rău literalmente. Am încercat orice ca să-mi stabilizez anxietatea, am și băut înainte de unele spectacole ca să-mi potolesc emoțiile. Asta a funcționat cât de cât, dar era clar o metodă care mă punea în pericol. Stările astea au început când am fost admis la Royal Ballet School. Veneam dintr-o școală unde eram cel mai bun din clasă la balet și, dintr-o dată, m-am trezit la Royal Ballet School, fără prieteni și cel mai prost din clasă la balet. Colegii mei mă hărțuiau îngrozitor, iar la acea vârstă asta mi-a afectat brutal stima de sine. Batjocurile erau de cele mai multe ori legate de dans, cu comentarii despre cum am reușit să intru în academie și așa mai departe până când, într-o zi, i-am pus mâna-n gât și l-am lipit de perete pe unul dintre agresori, gest care a mai calmat puțin lucrurile. Dacă stau să mă gândesc, probabil atmosfera asta m-a făcut să muncesc mai din greu, poate dacă nu s-ar fi întâmplat nimic din toate astea, nu aș fi progresat într-atât încât să fiu acceptat în ciclul superior, lucru pe care unii dintre agresori nu l-au experimentat. Dar mahmureala psihologică nu m-a părăsit niciodată.

După ce am intrat la liceu, etica mea de lucru a continuat în primele luni, simțeam că țin pasul cu standardele și cu nivelul colegilor mei, era pentru prima oară după mult timp când mă simțeam încrezător în abilitățile mele. Nu a durat mult pentru că mi-am fracturat coloana, ceea ce m-a forțat să stau pe tușă vreo șapte luni. A fost așa o lovitură… stăteam și mă uitam la colegii mei progresând cu fiecare zi… începusem să cred că nu o să fiu capabil să mă recuperez după acest incident. Încă o lovitură sub centură la capitolul încredere de sine, dar de data asta a fost cu adevărat rău. Am început să beau din ce în ce mai mult ca să-mi amorțesc frustrările, dar și pentru că la vârsta respectivă, toată lumea are deja propria identitate: stilatul, amuzantul, super dansatorul etc. Neîncadrându-mă nicăieri, am adoptat statutul „bețivanul”. După o lungă perioadă de recuperare, am reînceput antrenamentele. Mi-a luat ceva până m-am regăsit, începusem să mă bucur de balet din nou, dar accidentarea a revenit și iată-mă din nou pe tușă.

Cred că în punctul ăsta era deja prea târziu, nu că n-aș mai fi putut să-mi recuperez abilitățile tehnice și așa mai departe, mă gândesc acum; dar încrederea de sine îmi fusese lovită atât de puternic… eram înfrânt psihic.

Salvarea mea din acea perioadă a fost competiția coregrafică Ursula Moreton, pentru care am creat prima mea coregrafie, Fraudulent Smile, cu care am și câștigat. Mi-aduc aminte că am fost atât de mândru și de bucuros că găsisem o nouă formă de comunicare, un mod prin care să mă exprim și prin care oamenii să mă și înțeleagă, ba chiar să le placă. Am știut în acel moment că pot avea o carieră în lumea baletului, că am din nou un scop pentru care să lucrez. Așadar, m-am adunat, am început să muncesc din greu și am acceptat primul job care ni s-a oferit mie și prietenului meu Barnaby. Ne-am alăturat Operei Naționale București în 2014 și, să fiu sincer, pentru scurt timp, chiar am dansat cu plăcere. Aveam sentimentul unui nou început. Nu cred că pot spune că am iubit vreodată să dansez, dar am avut momente în care m-am simțit bine dansând până când, ai ghicit, accidentat din nou. De data asta la gleznă. Am stat pe tușă alte cinci luni, perioadă care mi-a încheiat cariera de balerin. Nu pentru că nu aș fi putut să mă recuperez fizic, am fost pur și simplu înfrânt. De când am descoperit coregrafia, mi-am promis că la 25 ani o să renunț la dans ca să mă focusez pe asta full time, am făcut-o la 23 și cred că a fost momentul potrivit.

Am făcut o retrospectivă destul de amplă la întrebarea ta, dar printre incertitudini, accidentări și lipsa dragostei pentru dans, nu am fost niciodată predestinat pentru o mare carieră în balet.

În concluzie, dacă ar exista un telefon magic care să-mi permită să vorbesc cu versiunea mea mai tânără, i-aș spune să nu renunțe, să aibă încredere că face bine ceea ce face. Aș face-o în speranța că el ar putea să aibă o experiență mai fericită pe scenă decât am avut eu.

Ai experimentat scena culturală românească și ca artist, dar și ca antreprenor cultural. Spune-ne câte ceva despre public și despre condițiile artistice din România.

Păi, după cum știi, iubesc România. A fost întotdeauna foarte primitoare cu mine, e locul în care mi-am început cariera și pentru asta am o mare datorie față de scena culturală românească, datorie pe care voi încerca s-o onorez în timp.

Mereu am fost de părere că publicul din România e pasionat de artă, sunteți o țară foarte mândră, iar publicul care merge la teatru nu e deloc mai prejos. Evident, știm cu toții că e loc de îmbunătățiri, multe instituții și-au expus publicul la niște perioade artistice destul de dificile. Calitatea nu a fost întotdeauna una optimă, însă sunt convins că lucrurile pot evolua cu timpul, dacă cei cărora le pasă cu adevărat nu renunță să lupte pentru progres.

Mă uit la oameni ca Răzvan-Ioan Dincă ca la o reală inspirație, modul în care acesta dezvoltă scena de musical din România e pur și simplu incredibil. O responsabilitate extrem de dificilă pe care el o abordează cu mare finețe.

Scena de dans contemporan din București e înfloritoare, cunosc mulți artiști care încearcă să dezvolte proiecte independente. Linotip intră în al șaptelea an de activitate și știu cât efort și sacrificiu personal a investit Arcadie Rusu împreună cu echipa lui pentru ca acest proiect să funcționeze.

Teatrul Godot organizează spectacole foarte bune care propun o experiență teatrală inedită.

Se întâmplă multe lucruri și mulți oameni lucrează din greu pentru a menține scena culturală pe o direcție pozitivă.

Cum definești arta?

Arta este ultima speranță pentru cei care nu-și pot comunica ideile prin cuvinte.

Mai multe texte
Citește și