Revista Tomis

„Încă o dată :
E Oul celui sterp la fel,
Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-în el.
Si nici la closcă să nu-l pui !
Îl lasă – în pacea – întâie-a lui,
Că vinovat e tot făcutul,
Si sfânt, doar nunta, începutul. “

Ion Barbu – Oul dogmatic    

De curînd, într-o vizită la Timișoara, călătorind foarte obosit și trăgînd de mine a doua zi pînă dimineața, m-am prăbușit într-un somn scurt dar adînc. Sculat de alarmă, cu ochii deschiși, se întrevedea ziua și eu mă trezisem. Doar că „eu” era mult spus. Cineva se trezise. Care nu era niciunde, Timișoara și Terra dispăruseră  iar uitarea avansase cu un nivel în plus: nu numai că nu știam unde sunt, dar nici cine sunt. Să fi durat o secundă? Mai mult? Mi s-a părut ceva dincolo de timp. Cînd brusc s-a făcut „Popescu”, m-a pufnit rîsul. Ce amuzant, ar fi zis fii-miu. Sigur, unii amici mi-au pus în vedere că probabil am avut un scurtcircuit cerebral și că ar trebui să mă duc la doctor. M-aș duce la doctor dacă ar putea să-mi spună cum să invoc starea aceea din nou, o stare de liniște, siguranța că totul e conștient și că ce ține de ego e o iluzie. Poate doar cînd eram copil să mai fi vizitat acele cîmpii. Poate. Oricum, toată experiența venea în urma expozițiilor lui Gili Mocanu – Niciunul de la Suprainfinit și Dumnezeu de la H’art. Cum pentru mine nu există coincidențe, mai ales cînd e vorba de fenomene sufletești, am pornit pe calea interpretării. Care, trebuie spus de la bun început, e într-o anumită parte interpretarea mea, felul cum mi-au folosit mie expozițiile lui Gili. Astfel,  „Niciunul” de la Suprainfinit prezintă o serie de lucrări pe care mulți le consideră a fi geometrice. Reacția e firească, lumea cînd vede linii drepte într-un tablou consideră că acea reprezentare nu este a unui spațiu real ci a unuia interior – geometric.

Și într-o anumită privință chiar așa e, e vorba despre un loc mental chiar și atunci cînd percepem în imagine ceva ce aduce cu un colț de cameră. Artistul nu  mai figurează vreun obiect care stă undeva ci doar spațiul, teritoriul unde se produce întîmplarea. Doar că el nu arată ca o figurație seacă de geometrie în spațiu în care sunt trasate cele trei linii 3D. Nu. Acel colț ce ar trebui să fie inert devine prin felul cum e pictat un eveniment plin de energie. Pe mine acest lucru mă duce cu gîndul la felul cum filosofii și mai apoi fizicienii au imaginat nimicul sau vidul ca posibilitate. De la situația prin care Aristotel a găsit că natura urăște vidul (horror vacui) acum, în teoriile contemporane, golul este omniprezent dar nu este inert ci generativ. Cum? Poveștile fizicienilor sunt la fel de spectaculoase precum ale preoților. Ce se întîmplă în acel spațiu vidat de materie? E … nimic? Răspunsul e paradoxal, în acel vid se petrece totul, mai precis spațiul bolborosește a mii și mii de miliarde de miliarde de apariții din nimic a unei particule urmate de perechea anti-particulă care o anulează. Practic, fiecare ieșire din nimic produce un dor de cealaltă pereche care o va anula. E o iubire împlinită continuu, iar aparentul gol/vid e de fapt rezultanta acestei dinamici produse de ritmul eros/anulare. Și, atunci, cum de e cu putință ceva mai degrabă decît „nimic”?

Răspunsul este aproape biblic: odată la miliarde de miliarde de miliarde de anulări ale acestei nașteri continue de materie anulată de antimaterie apare cîte o particulă stingheră căreia perechea ce o va fi anulat lipsește. Și invers, o anti-particulă nu e urmată de o particulă. Astfel, tot ceea cea ce noi numim  univers material,  e un produs secundar, un rateu al acestui motor spațial. Sună ca o cădere din paradis, lumea începe cu o dramă cuantică. O altă direcție deschisă de lucrările de la Suprainfinit ar exploata ideea că acele trei  unghiuri drepte reprezintă schema mentală a locului unde se petrece lumea.  Suntem puși să contemplăm spațiul interior ca și cum ar fi în exterior. Trei linii aduse într-un punct și ajungem într-un ambient care ne cuprinde și care este peste tot, e acel Dumnezeu absență care face loc oricui, marele tolerant. Doar că tipul acesta de absență  este o amăgire, în acel colț al camerei este mai multă energie și tensiune decît într-o figurație clasică. Expoziția de la H’art are același azimut însă vine dinspre o perspectivă diferită. Aici GM nu va prezenta absența ci va înfățișa lumea deja creată. Și nu obiectele Ei/Lui ci coordonatele plăsmuirii așternute, țesătura matrixului. Cap de perspectivă în expunerea de la H’art e o lucrare formată din două piese intitulată „Mocani”. Un cioban și femeia lui. Păstorul coboară agale cu un toiag din peisajul pierdut în spate iar țărăncuța cară un ciubăr pe umăr. Imaginile celor doi par foarte familiare pentru că sunt preluate de pe obiecte de tip artizanat din lemn, de genul acelora care sunt vîndute în drum spre Sinaia și Bușteni. Imaginile cu acești țărani identitari ce au ajuns pe obiecte de larg uz sunt rezultatul unei asimilări populare a unor lucrări pășuniste de început de secol 20. Leapșa iconografică e simplă: Grigorescu preia strategii plastice pe filiera franceză și le hibridizează un conținut popular. Țărăncuța apare la Grigorescu în special torcînd, dar există în opera pictorului național o mocancă care are un ciubăr și ne este extrem de familiară pentru că este lucrarea din colecția BNR. O avem și pe bancnota de 10 lei. Femeia cu ulciorul din care izvorăște viața sau în care se face hrana este o iconografie veche, cea mai la îndemînă referință fiind tabloul „La source” de Ingres. Cum la Gili apare foarte rar figurat elementul uman e rezonabil să suspectăm că e vorba de o miză simbolică. Tehnica utilizată e un fel de linogravură pe dos. Mai exact, fondul roz cu tentă plată este atacat cu o culoare gri cu irizații albăstrui. Se pictează vidul, iar desenul care-i conturează pe cei doi mocani apare ca un efect secundar al acoperirii cromatice  cu gri. Pe bluza fetei se poate citi „OHM” – acel cuvînt  hindus care înseamnă „totalitate spirituală’. Este cifrul care dă sens vieții concrete, cel care insuflă viață adevărată precum tatuajul de pe fruntea golemului. E sensul lumii omului – înțelegerea. Cei doi mocani invocă și cupletul biblic inițial, Adam și Eva, cele două stihii care pun în joc viața umană, masculin și feminin. Dar aceste forțe au o prezență iluzorie, imaginile parcă sunt deșirate, un fel de capriciu al norilor, descurajant de efemer. Atmosfera e nostalgică și sarcastică, iată, bietul OM în coordonatele lui sufletești – masculin trickster / feminin generativ.

În aceeași cameră observăm o lucrare ce e formată din șase panouri de aceeași dimensiune. Tehnica e similară cu cea folosită în „Mocani” – un fond galben și un joc de nori gri foarte deschis.Se numește „Autoportret – Marea”. În fiecare tablou se întrevede chipul artistului la tinerețe închegîndu-se și topindu-se în jocul dintre fondul galben și configurațiile strălucirilor mării. E o diagramă a impermanenței ego-ului, această sursă a dorinței și locul de unde izvorăște lumea suferinței. Deși autoportretul e tot timpul altfel în fiecare dintre cele 6 instanțe, ce-i dă stabilitate e privirea. Vederea e ce rămîne în urma efemerității eu-lui.

În aceeași cameră sunt prezente două lucrări mici intitulate “Semnul tatălui”. Pentru a putea să le asimilăm intelectual trebuie să ne aducem aminte de o serie mai veche  de lucrări ale lui Gili ce au ca indicație titlul “Consoană și Vocală”. Este o serie veche ce începe de prin anul 2006 cînd expune „Mit technik” la H’art. GM sesizează că dacă ar trebui să identificăm un sunet perfect el ar putea fi selectat dintre vocale. Cum O se produce în momentul în care gura formează un cerc se poate spune că această vocală are cele mai mari șanse să fie un sunet primordial. Vocalele indică stări sufletești ( O -ul în opinia mea e sunetul mirării) însă limbajul articulat nu poate lua ființă doar folosind vocale. Fără consoane limba ar fi un fel de comunicare angelică, poate mai directă, dar în care conținutul n-ar fi unul inteligibil ci doar de receptat în zona sentimentului. Pentru limbajul articulat de aici e nevoie de consoană, de această implozie a sunetului, hîrșăitul lumii, semnul căderii. Sensul lumii create începe cu acest “păcat originar” al sunetului devenit zgomot. În „Semnul tatălui”  avem aceste două elemente originare ale limbajului care creează un cerc cu codiță ( O și C). E un spermatozoid care e și cifra 9, trimitere la valențele cabalistice ale lui  „9”. ( iată un exemplu: 9 x 324 = 2916, 2+9+1+6 = 18, 8+1 = 9 și lucrul acesta se va întîmpla în orice înmulțire cu 9). Semnul tatălui e un fel de cifru, parametru fundamental, semn al prezenței continue a Lui.

În camera de mijloc sunt două lucrări. Prima, „Mamaia”, e o imagine realizată tot folosind tehnica linogravurii pe dos de mai înainte. Fondul e galben-sahara iar adițiile sunt gri-albăstrui ca-n lucrarea “Mocani”. Întrevedem o imagine idilică cu un palmier și un apus de soare ce e acompaniat de un mariachi morbid cu sombrero ce cîntă lîngă niște cactuși. Priveliștea e ambiguă, paradisiacă în primă instanță însă, la o a doua privire, suntem invitați la o serenadă apocaliptică în deșert, imaginea poate fi în egală măsură un iad solar și pustiu.

Expoziția  „Dumnezeu” ( titlul a fost un ganglion sensibil pentru mulți) e poate una dintre cele mai rotunde prezentări publice ale lui GM și una foarte personală chiar dacă nu e de domeniul evidenței acest lucru.

Contextul social e delicat, nu e cool să-ți pui astfel de probleme, se vorbește cu mult mai multă relaxare despre corp. Ești mult mai în siguranță așa, corpul este inert, poți spune orice despre el fără să greșești. În cazul  realităților invizibile  mersul e delicat  pentru că se pășește pe sîrmă. GM reușește să ascundă suficient de mult detaliile concrete ale acestei cercetări  păstrînd însă tonul personal al experienței individuale. E un ghid de orientare în momentul în care evenimentele lumii te-au obosit și închizi ochii cu încrederea că vei da de ceva mai trainic în interior.

Dan Popescu

Mai multe texte
Citește și